Amintiri

Erai umbra unui copac renăscut ce-și întindea brațele să-mi cuprindă dorința, care era și ea o umbră a unui labirint întunecat de ploi. Am vrut să mă împrietenesc cu ea. Să-i vorbesc, dar mi-am amintit că umbrele nu vorbesc. Sau dacă vorbesc, noi nu le înțelegem. Limbajul lor nu are nicio logică.
Dacă umbrele ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune? Ar avea vorbele lor mai multă logică decât lipsa ta de timp? Probabil că da. Probabil totul are logică în afară de lipsa de timp.
Chiar și timpul în viața care trece prin noi este logic. Chiar și furtul secundelor este logic. Dacă nu le-ar fura, viața nu s-ar scurge, iar moartea nu și-ar face simțită prezența. Suntem datori să cunoaștem și moartea, acea viață a sufletului dintr-un alt plan, nu profan.

Amintiri…

E atâta frumusețe în jurul meu și atâta dorință în trupu-mi se zbate. Vrea să cunoască neprevăzutul pe care până acum nu l-a văzut. N-ai vrut să i-l arăți. Mi-ai lăsat inima să-mi joace feste și visul încă viu, mi-ai lăsat sufletul să se transforme în meșterul Manole și să-ți zidească în el umbra.
Așa ai devenit umbra oricărui gând, oricărui cotlon. Te privesc introspectiv și dorința în mine devine o fiară ce-și scoate colții să-ți sfâșie chipul, să moară blestemul, să se scurgă din el viața profană.
Merg pe strada cufundată într-o tăcere stranie. Cândva și tăcerea îmi era cunoscută, acum și ea s-a schimbat, a îmbătrânit și glasul ei a amuțit. Acum, tăcerea nu-mi mai spune nimic. Și nici calea pe care am mers odată împreună.
Timpul i-a furat și ei tinerețea. Acum, pe strada numita Iubire, se plimbă doar ploaia, întinzându-și obosită aripile pe caldarâmul singuratic. M-am îndreptat spre ea și ne-am îmbrățișat ca doi iubiți ce abia s-au regăsit. M-am așezat pe o bancă și am lăsat-o să-mi aline sufletul, să-i șteargă lacrimile cu a sa batistă dantelată.
Sunt un străin în ploaie, pe strada numită Iubire, ce și-a schimbat înfățișarea. Ea nu mai are chipul tău, ci al vieții ce-mi surâde timid, încercând să mă facă să uit că n-ai avut timp să-ți amintești că noi doi cândva ne-am iubit. Inspir trăirea ei, mă îmbăt cu prospețimea sa și retrăiesc de mână cu ploaia clipele de iubire pe care cândva le-am trăit pe o stradă pe care nici umbra ta nu a mai rezistat și a murit.