Doar

Doar

Doar chipul tău se-arată în depărtarea ștearsă,
Doar inima mea ți-așterne privirea pe hârtie,
Iubire, știi că-mi ești cuvânt ce nu se șterge,
Umbră ce îi e teamă să n-o ucid uitând?
M-aș înveli cu luna
Și-aș adormi închipuindu-mi
Că-mi cânți noaptea-n surdină,
Că te aud cum murmuri fericirea
Fredonându-mi numele întruna.
Privesc seninul veșnic mut,
Cel ce nu rostește niciodată cuvinte,
Doar chipul tău mi-arată în depărtarea ștearsă
Să-i pot așterne privirea visătoare pe hârtie.
Tu-mi spui cumva fără să știi,
În visul de pe strada nopții,
Că doar timpul s-a schimbat,
Că restul e la fel
Precum doar inimile știu.
Cuvinte

Totuși nu-mi spune cuvinte

Și totuși nu-mi spune cuvinte,
Fii gând zămislit dintr-o secundă de iubire,
Atinge-mi sufletul cu palmele-ți pline de trăire,
Prefă-te în aer, să te respir visând la nemurire.
Sunt om, sunt creat din cuvinte,
Le aleg, le aștern, îmi spun dorul,
Le iubesc, îmi sunt sfinte comori,
Și totuși nu-mi spune cuvinte.
Nu-i timpul pregătit să le-asculte,
Nici ochii dispuși să le citească pe buze,
Nici inima deschisă pentru ele…deci…
Totuși nu-mi spune cuvinte.
Ce zici, ne-am putea citi sentimentele
În zâmbetul senin al infinitului
Ce ne cunoaște paradisul pierdut?

Nu va mai fi

Nu Va Mai fi

Sursă foto: Pexels.com

Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut,
Și amintirea lui ieri plânge pe umărul lui azi
Chipul de altădată ce-mi picta surâsul pe obraz.
Nu va mai fi parfum de primăvară,
Nici poate-o lacrimă caldă de vară,
Va fi uitare înfășurată în visare,
Va fi doar o iubire fără adăpost.
Nu trece nimeni pe strada părăsită de cuvinte,
Doar niște pași de ieri ce nu se mai cunosc.
Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut.
Acum

Acum

Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor,
Îmi simt sufletul zvâcnind în versurile mele
Ca valurile la prima întâlnire cu țărmul lor.
Acum, când anotimpurile nu mai sunt ce-au fost,
Când iubirile de altădată se pierd de timpul lor,
Pictez pe-o foaie albă de hârtie al meu rost
Și simt cum pot, oricând, să dau sens orelor.
Acum, când arde-n mine un foc mocnit,
Mă furișez în poezia ce îmi este casă
Și îmi ascund în ea cuvântul izbucnit
Din inima ce și-a dorit să fie înțeleasă.
Și dor cuvintele ce iau ființă în poezie,
Le-așez, timid, sperând la viață lungă,
E timpul lor, chiar de-i vremea târzie,
Le simt trăind, le-aud glasul cum strigă.
Pictez cuvinte pe care tot mai mult le-ador,
De mână merg cu viața, călcându-i urmele,
Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor.
Dimineți Dezgolite

Dimineți dezgolite de sens

Dimineți dezgolite de sens
Țipă în ființa timpului rănit
De cuvintele ieșite din călimara
Adăpost al literelor veșnic treze.

În liniștea mormântală a copacilor
Ce-și petrec pe ultimul drum frunzele,
Un suflet pictează versuri cu cerneala gândului,
Ascultând simfonia vieții la radioul zilei,
Pe frecvența clipelor ce se vor pline de-nțeles.

Dimineți dezgolite de sens
Ascultă discursul clipelor
Și respiră aerul proaspăt
Al vorbelor creatoare de rost
Într-o lume ce-și caută menirea.