Irina Cristina Țenu Glasul răgușit al cărării uitate
Își strigă neîncetat pașii pierduți în valurile mute.
Atât i-a rămas din clipa de ieri,
O fărâmă de gând răstignit pe al dorului vârf.
Pe trupul firav al apelor tulburi își scrie spovedania
Cu penița făurită din cuvinte nespuse.
Spune-mi, tu, iubire ascunsă în adânc,
Îi înțelegi murmurul de pe buzele-i reci dar totuși vii?
Ți-aș vorbi despre ea, despre-a inimii taină,
Despre acel timp nemilos supus sorții
Ce-a închis-o între zidurile înalte ale inefabilului,
Dar nu are rost să îi scriu întâmplării ce-ai fost.
De vreodată destinul pașii ți-i va purta pe cărarea uitată,
Să nu mergi apăsat, s-ar putea să o doară amintirea lor,
S-ar putea să se înece în privirea ta,
N-o ucide cu paloșul anotimpului de altădată, las-o să trăiască ce îi este dat.
