Glasul răgușit al cărării uitate
Își strigă neîncetat pașii pierduți în valurile mute.
Atât i-a rămas din clipa de ieri,
O fărâmă de gând răstignit pe al dorului vârf.

Pe trupul firav al apelor tulburi își scrie spovedania
Cu penița făurită din cuvinte nespuse.
Spune-mi, tu, iubire ascunsă în adânc,
Îi înțelegi murmurul de pe buzele-i reci dar totuși vii?

Ți-aș vorbi despre ea, despre-a inimii taină,
Despre acel timp nemilos supus sorții
Ce-a închis-o între zidurile înalte ale inefabilului,
Dar nu are rost să îi scriu întâmplării ce-ai fost.

De vreodată destinul pașii ți-i va purta pe cărarea uitată,
Să nu mergi apăsat, s-ar putea să o doară amintirea lor,
S-ar putea să se înece în privirea ta,
N-o ucide cu paloșul anotimpului de altădată, las-o să trăiască ce îi este dat.

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Descoperă mai multe la Irina-Cristina.ro

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura