Glasul răgușit al cărării uitate Își strigă neîncetat pașii pierduți în valurile mute. Atât i-a rămas din clipa de ieri, O fărâmă de gând răstignit pe al dorului vârf. Pe trupul firav al apelor tulburi își scrie spovedania Cu penița făurită din cuvinte nespuse. Spune-mi, tu, iubire ascunsă în adânc, Îi înțelegi murmurul de pe buzele-i reci dar totuși vii? Ți-aș vorbi despre ea, despre-a inimii taină, Despre acel timp nemilos supus sorții Ce-a închis-o între zidurile înalte ale inefabilului, Dar nu are rost să îi scriu întâmplării ce-ai fost. De vreodată destinul pașii ți-i va purta pe cărarea uitată, Să nu mergi apăsat, s-ar putea să o doară amintirea lor,…