O fi oare zâmbetul candid al soarelui o renaștere a iubirii
Ascunse până acum printre norii negri ai Zeului Uitării?
O fi oare adierea de vânt o naștere subită
A unui inevitabil adio spus orgoliului nemăsurat
Al sufletului ce odată s-a scufundat în propria dezamăgire?
Nu știu…răspunse inima îmbrățișând speranța
În așteptarea iubirii…
Nu am habar ce va să fie…
Dar știu că eu cât îmi este dat să bat în tine
Voi privi soarele în fiecare dimineață
Și voi spera într-o renaștere a iubirii.
Mă voi ruga-n tăcere la o naștere
A unui nou început sub cerul senin
Lipsit de nori, scăldat doar de raze
Ce mândre dansează sub o ploaie
Ce cerne visuri cărunte,
Pregătite să înfrunte,
Vijelii ce nu iartă
Trădarea timpului ce a trecut
Fără să spună vreun cuvânt.
Nu știu…
O fi oare vremea iubirii renăscute
Din cenușa reaprinsă de fiorul
Dragostei dintâi?
Întrebări confuze se zbat într-un
Inevitabil ocean de neînțelesuri.
Eu atunci tac
Și urmez acea singură cale…
Zeul Uitării îmi zâmbește ironic:
Ai văzut că tot lângă e mai bine?
Nu știu…așa să fie oare?
Cuvintele de luni au trecut…gândurile mele s-au pierdut pe drum…dar s-au regăsit și s-au adunat. Eu le-am prefăcut în cuvinte jucându-mă cu renaștere, naștere, inevitabil. Voi vă puteți juca săptamâna aceasta cu: pasăre, început, izvor. Spor la scris! Ieri a avut spor Dana care a scris despre:
Eu cred că gândurile tale s-au așternut frumos aici 🙂
Multumesc! 🙂
Foarte frumoase cuvintele tale de luni.
Multumesc frumos! 🙂