Irina Cristina Țenu Când inima deodată spune STOP,
O rog încă puțin
S-aștepte în gara vieții
Trenul rătăcit prin
Valuri de pasiuni ascunse.
Când nu mai pot nici Eu
Inima mă-ndeamnă
Să te scriu, scoțându-te
Din gând și așezându-te în vers.
Când nu mai pot să scriu,
Când din cuvinte sângele curge șiroaie,
Privirea către tine mi-o îndrept,
Și te citesc,
Și văd cum printre rânduri înflorești.
Când nu mai pot,
Tu poți.
Mă iei de mână
Și mă plimbi
Prin anotimpuri de amintiri,
Prin clipe costumate în iubire,
Prin zâmbete senine.
Când nu mai pot…
Mai pot încă puțin
Să îți ofer iubirea,
Prin versuri cu fir de amor țesute.
De-o vrei,
În gara vieții, pe peronul pustiu, stă o inimă
Ce ține la piept iubirea
Precum o mama își ține pruncul.
Și așteaptă trenul…ultimul tren…încă puțin.
[…] Eu cu clipele timpului, Timpul cu clipele mele. Străbatem poteci bătrâne Urmate de căi tinere, Ceasul bate gongul, Dar nu-l aud, Și nici timpul. Ecoul său cuprinde Visul ce-n brațele sale moi Tare mă strânge […]
[…] Ne îmbrățișau florile nemuritoare în tăcere. Inimile vorbeau șoptit între ele Și își trăiau iubirea cu atâta plăcere Încât timpul în loc s-a oprit, uitând să ne mai fure clipele. […]
[…] Inima bate, în suflet se zbate O iubire eternă. Ea n-are glas, Dar îi place să stea la taifas, Să îmi spună în felul ei că… O răsuflare e de ajuns, Să trăiască fără vreun răspuns. […]