Iarna

În atelierul vieții a intrat din nou iarna,

E dornică să picteze pe șevaletul de frunze moarte

Tot ce-a adunat în suflet un an întreg.

Pe strada rece pașii zgribuliți se scaldă în clipe scurte,

Străduindu-se să înțeleagă rostul glasului ce piere

Și al inimii ce obosește mult prea repede.

În rest, cuvintele se pierd prin albastrul atins de un gri nedefinit,

Iar aerul capătă gustul dorului emoțiilor de altădată.

Iarna stă căzută pe gânduri în fața șevaletului său,

Și penelul pictează un tablou trist, în culori reci, fără glas.

A uitat formula culorilor calde, vocale.

Amnezic fiind, timpul invizibil îi dirijează mișcările,

Cufundându-l în vopseaua neștiinței.

Doar cuvântul izvorât din suflet îl mai poate salva de la moarte,

Doar versul îi poate oferi veșnicia.

Și așteaptă, și pictează, și trăiește,

Și respiră, și aerul nu a avut niciodată un gust mai bun.