Irina Cristina Țenu Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează! ne îndeamnă Antoine de Saint Exupery într-una dintre acele maxime celebre, care îți face sufletul să prindă aripi și să se înalțe printre gânduri spre acele clipe cu parfum amețitor de iubire.
Dragostea este cel mai înălțător sentiment, care ne face să simțim gustul minunat al fericirii. Dragostea este întruparea vieții cu zâmbetul pe buze, a inimii ce cântă mereu o serenadă la balconul împodobit cu fiori al sufletului nerăbdător să trăiască dulcea clipă.
Dragostea este cea care ne împlinește. De aceea o căutăm mereu, în orice privire, în orice gest, în orice surâs timid de pe chipul ce pe furiș la noi se uită. Însă, ea cu greu se lasă găsită. Și cu cât o căutăm mai mult, cu atât o iubim mai mult. Dar, greșim.
Așa precum spune și Antoine de Saint Exupery, noi nu trebuie să iubim dragostea, fiindcă ea nu fuge de noi, pentru ca noi să o iubim, ci pentru a descoperi sufletul în care dragostea se întruchipează. Acel suflet atins de dragoste va reuși să ne facă să vibrăm, să privim viața cu alți ochi.
Acel suflet ne va lumina calea plină de flori înrourați de lacrimi de împlinire, fericire, liniște, pace, bucurie. Un amalgam de clipe tremurânde de sens, de simțire profundă, care fac soarele să ne zâmbească de printre nori.
E primăvară, e-un curcubeu cu-un miros înnebunitor de dorințe ce revin la viață, de visuri ce suspină dintre flori violet cu amintiri de neuitat. Dragostea își face din nou simțită prezența. Mă îmbrățișează strâns cu haina ei de clipe splendide. Se-așază apoi în poala sufletului și deschide fereastra timpului trecut, îndreptându-mi privirea spre chipul în care ea s-a întruchipat. Întind mână să-l ating, dar chipul din inimă începe să alerge peste timp, înapoi, fugărit de cel ce-a fost doar vis, un vis frumos.
Iau dragostea din poala sufletului, în ochi o privesc, dar nu găsesc răspunsul pe care mi-l doresc. Privirea dragostei e goală, lipsită de sens și simțire. Ochii spre pâmânt și-i îndreaptă, de mine și-i ferește. Nu vrea să văd regretele care spre ea aleargă. Offf…am iubit dragostea…și…am văzut târziu chipul în care ea s-a întruchipat. Ce folos mai are dragostea acum?
Întrebarea îmi aleargă prin suflet, gândul se vaită de dor, pasul privește dezorientat calea încețoșată a destinului. Îmi iau privirea de la dragoste, caut vântul schimbării. Dar nici el nu se arată. Totul e la fel. Aceeași vreme, acel strigăt mut al inimii. Același om ascuns printre litere de-o șchioapă ce nu mai vor să tacă. Ard de nerăbdare să-și strige în cuvinte mascate, dragostea. Acea dragoste de flori de primăvară, de viață cu visuri nestinse.
Totul e un strigăt al unor litere ce devin cuvinte arse de dragostea ce-a întruchipat un chip dispărut în ceața vieții.. poate, mult prea devreme, sau poate, atunci când trebuie. Poate, din întâmplare… sau poate, din ordinul destinului care tace și face, fie că-mi place, fie că nu-mi place.
E primăvară, e-o dragoste închisă nu doar în flori, ci și în amintiri ce dau sufletului fiori.
