Irina Cristina Țenu Pe ale sorții nebănuite căi
Merg cu poezia de mână
Străbat drumul sufletului
Pentru a ajunge în poiana inimii
S-aud cum își cheamă liniștea
Ce a plecat cu vântul
Spre zările tăcerii.
Am obosit însă de-atâta mers
Cad
Dar poezia mă ridică
Și iar pornim la drum
În căutarea acelei rare flori
Ce crește când inima cântă.
La întrecere ne luăm cu timpul
Care este bun povestitor
Căci el zboară
Dar nimic nu uită.
Și noi aflăm că nu mai suntem
Cei de odinioară.
Ziua se scurge
Noaptea ne zâmbește
Noi mână de mână mergem
Pe-un drum presărat cu cuvinte
Care strălucesc ca niște nestemate.
S-apleacă poezia și brusc le culege
Și ca prin farmec la inimă ajung.
O liniște atunci mă cuprinde
Și cerul îl privesc
Și mă întreb
Dacă aceasta este oare liniștea
Pe care-o așteptam.
Tăcerea intervine
Apucă mână mea și a poeziei
Și începe a păși pe drumul de azi
Ce ieri va deveni.
Copacii maiestuos se înclină
Noi mergem în tăcere
Culegând flori din grădina vieții
Pe care apoi poezia le pune în coșul sufletului.
Simțim cum soarta frumos ne surâde
De undeva de sus
Și pare mulțumită
Că în final a reușit
Pe noi să ne unească.
[…] Poezia… […]