Viața în alb și negru

Sub cerul costumat în alb și negru
Se zbate-un val de-o piatră făr’ de viață
Durerea urlă și se agață de stânca neclintită de amor.
Absurdă e simțirea dorului amețitor de tandru,
Care prin trup pătrunde și inima-mi străpunge în zbor.
Umbra-mi s-a scufundat și-a devenit scafandru,
Printr-un ocean de vise caută rămășițe ale iubirii unui mare actor.
Pe scena goală e doar o umbră și-un gând însângerat și mândru.
Destinul trece prin ochii înmuguriți și ninși. E-un vrăjitor
Care în ale sale mreje ne-a prins o clipă sub cerul liber și cândva albastru.
Dar este însă trecător. E ger. E soare. E-un veșnic jucător seducător.
Se joacă cu ale noastre taine, le-ascunde în tine și în mine,
În sufletul nostru ca un sihastru.
Le-aș scoate și pe stânci le-aș scrie
Cu sângele gândurilor pline de furie.
Pedeapsă-mi e tăcerea tainelor ascunse bine
În sufletul ce nu vrea să depună mărturie.
Tac și ascult din depărtări senine
Cum valul furios lovește piatra,
Cum stânca bătrână își acceptă soarta
Și neclintită stă privind oceanul înveșmântat în negru.
Iubirea mi se pierde-n zare…prin codrul ce acoperă durerea.
E viață, dar și moarte-n toate.