Pe ale sorții nebănuite căi

Merg cu poezia de mână

Străbat drumul sufletului

Pentru a ajunge în poiana inimii

S-aud cum își cheamă liniștea

Ce a plecat cu vântul

Spre zările tăcerii.

Am obosit însă de-atâta mers

Cad

Dar poezia mă ridică

Și iar pornim la drum

În căutarea acelei rare flori

Ce crește când inima cântă.

La întrecere ne luăm cu timpul

Care este bun povestitor

Căci el zboară

Dar nimic nu uită.

Și noi aflăm că nu mai suntem

Cei de odinioară.

Ziua se scurge

Noaptea ne zâmbește

Noi mână de mână mergem

Pe-un drum presărat cu cuvinte

Care strălucesc ca niște nestemate.

S-apleacă poezia și brusc le culege

Și ca prin farmec la inimă ajung.

O liniște atunci mă cuprinde

Și cerul îl privesc

Și mă întreb

Dacă aceasta este oare liniștea

Pe care-o așteptam.

Tăcerea intervine

Apucă mână mea și a poeziei

Și începe a păși pe drumul de azi

Ce ieri va deveni.

Copacii maiestuos se înclină

Noi mergem în tăcere

Culegând flori din grădina vieții

Pe care apoi poezia le pune în coșul sufletului.

Simțim cum soarta frumos ne surâde

De undeva de sus

Și pare mulțumită

Că în final a reușit

Pe noi să ne unească.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here