Îmi umblă timpul bezmetic prin ploaie,

Cu tălpile mânjite de secunde grăbite,

Învață să existe fără cuvintele lumină

Ce i-au promis că îl pictează din trăiri aurii.

Se pierde în noapte prin stropi amnezici,

I se aude doar ritmul sacadat al inimii

Și pasul cum calcă apăsat pământul ud,

Cărând cu el primăvara mea iubită,

Din sufletul poem de dor.

Se aude glasul meu strident

Cum îmi recheamă timpul înapoi.

Ce ironie! El nu aude

Cuvintele ce vor să îl trăiască,

Pictându-i chipul cu acuarela iubirii.

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Descoperă mai multe la Irina Cristina

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura