Strigăt mut

Strig. M-aude doar tăcerea.

Cânt. Mă acompaniază doar vântul.

Râd. Cu mine râde și gândul.

S-adună stările la sfat,

fiecare să își spună oful,

să consemneze pe papir cuvântul

sătul în suflet să mai stea,

căci își dorește de lună luminat să fie.

E agitație în inimă,

totul reînvie,

iar pas cu pas

gândul se scrie

pe-o coală albă de hârtie, zâmbind și

privindu-mi ochii melancolici,

care fără să vrea visează

la cineva de nu știu unde,

la firul rupt al șansei ce s-a dus cu vremea,

care s-a îmbătat cu visuri dulci,

și la acordeon a început să cânte

o tristă melodie de aducere aminte.

Strig, dar strigătul glas nu mai are.

El a pierit în bătălia cu râul plin de emoții,

care sălbatic curge

și ia cu el rugăminți fierbinți, ascunse în

sufletul cuprins de frigul iernii cu privirea pierdută

pe valul nins de-un vis nestins.

Strig, e-un strigăt mut

al unui glas surd.

Strig…

Vara din iarnă mă-nfioară,

privind în oglindă făptura de odinioară.