Irina Cristina Țenu Luna, mândrul Astru Ceresc, mă mângâie cu chipul său palid și rece, scăldându-și razele în tăcerea apei vii, într-o noapte atotcuprinzătoare, cu părul tăciune, lung, nedefinit. În sfârșit, ne-am întâlnit. În sfârșit, îmi scaldă trupul dezvăluindu-ne simțirile ce-au ars mocnit în sufletul de iubire plin. Eu ezit. Mi-e teamă. Nu știu cum aș putea să-i spun ce simt.
Oare cum îi poți spune Lunii că o iubești? Oare chiar poți iubi Luna? Oare cum se poate iubi o Lună, acel ceva pe care nu îl poți atinge, dar ale cărui mângâieri le simți răsfățându-ți trupul cu buzele-i reci? Ce ironie! Iubesc Luna din noaptea aceasta de Vară! Îi ador strălucirea, reflectarea în apa ce-și întinde brațele infinite. Îi iubesc mișcările unduitoare. Nu pot însă să o privesc în ochi ca să-i spun. N-am curaj. Curajul îmi lipsește. N-am iubit până acum un Astru Ceresc și nu știu cum să-i declar iubirea, așa că îmi feresc privirea de privirea-i iscoditoare.
Aș vrea să fug, să mă ascund de iubirea ce-mi mistuie sufletul, să scap de această comoară fără vârstă ce-mi taie răsuflarea cu frumusețea ei. Dar nu pot. O las să-mi inunde ființa, să se înfrupte cu poftă din mine. Sunt a ei pe vecie. Mă predau, aici și acum, mă cunun cu iubirea Lunii, în noaptea ce ni-i martor și staroste, și pastor.
Mi-e bine. Astrul ceresc îmi aparține doar mie. În singurătatea ce mi-a fost dată, iubesc mângâierea sa de catifea și privirea sa clară, pe care o zăresc cu un colț de ochi. E tot ce mi-am dorit, poate chiar mai mult. E liniștea ce-mi calmează dorul, acel dor pe care nu îl pot descrie în cuvinte. Doar el, Astrul meu Ceresc, cu chipul său asemenea unui oracol în care se ascund toate misterele vieții, mi-l poate înțelege. Doar el mi-l poate descifra.
Mă cunoaște bine. Lui nu-i este teamă să îmi scalde trupul cu a sa privire ca să-mi înțeleagă sufletul boem pe care iubirea își scrie al său poem. Eu nu îndrăznesc să fac vreo mișcare. Pașii vieții m-au adus în fața sa, apoi au plecat. Nu-i văd. Nu pot pleca. Dar nici nu vreau. E prea frumoasă clipa de iubire pe care o împărtășești cu cel care în suflet ți-a pătruns. E unică. Nu contează unde și cum o trăiești. Contează s-o trăiești. Nu contează când și cu cine o trăiești. Contează momentul acela, intens, cu sens, într-un imens infinit, aparent, inundat de nonsens.
Respir trăire, comoara fără vârstă mi se dezvăluie toată, fără rețineri, fără ezitare. E frumoasă, e a mea. Rușinată, privesc în direcția infinitului cu mantie neagră, satinată. Nu-l cunosc, dar nu mă sperie. Iubirea îmi luminează calea, îmi oferă cheia destinului enigmatic. Răsuflarea apei vii îmi atinge ființa și-i oferă, în singurătare divină, împlinirea.
Luna îmi surâde. Nu îi văd surâsul, dar îl simt. E rece, dar plăcut. Mă iubește. Nu îi văd iubirea, dar o simt în palmele sale ce îmi cuprind subsuoara, în sărutul invizibil de pe gâtu-mi fierbinte. Sunt fericită. E-o fericire profundă, pe care doar el, Astrul Meu, comoara mea fără vârstă, o vede și o simte. Chipul meu nu o arată. Chipul enigmă e martorul clipei noastre intime.
Totu-i iubire, totu-i trăire, o noapte de vară, două suflete pereche ce se regăsesc printre gânduri revărsate dintr-un suflet aflat într-o perpetuă așteptare. O femeie, un Astru, două inimi cuprinse de un dor infinit.
Text publicat în Revista Agora Artelor, Anul V, nr. 18, septembrie 2024.
