Mesaj de dincolo de-a FI. Cartea care nu există (încă)

 Dragul meu cititor,

Astăzi a bătut vântul dinspre câteva amintiri cuibărite adânc în sufletul meu. Sunt amintirile unei dorințe pe care încă nu am reușit să mi-o îndeplinesc. Însă, nimic nu e întâmplător pe lumea aceasta. Cumva soarta mi-a atras atenția că acea dorință trebuie numaidecât să mi-o îndeplinesc într-o zi, determinând Editura NICULESCU, prin metode numai de ea știute, să-mi lanseze o provocare. Și ard de nerăbdare să-ți povestesc despre ea.

Dar, îți mărturisesc cu inima deschisă, mă simt oarecum pierdută în furtuna de emoții ce mi-a cuprins deodată sufletul. Și lacrimi calde îmi curg șiroaie pe obraz, dar nici că-mi pasă. Am ocazia să mă destăinui ție și acest fapt pentru mine este o mare bucurie.

Nimic nu poate fi mai frumos pentru un slujitor al cuvintelor decât șansa de a vorbi despre dorința sa arzândă, scrierea romanului ce lipsește din bibliotecă. Așa că scriu cu lacrimile curgând pe foaia albă de hârtie. Scriu să simtă și sufletul meu NEMURIREA.

Scriu cu mare emoție despre cartea ce trebuie să fie prezentă în bibliotecă. Știi de ce? Fiindcă ea este inspirată dintr-o poveste reală, din povestea de viață a unui membru din familia mea.

Și, deși, nu va trata un subiect nou, ci unul vechi, cel referitor la violența în familie, cartea aceasta, care va fi un roman dramatic, o simt ca pe o datorie. O datorie față de eroina din poveste. Știu că, dacă ar putea, mi-ar zâmbi și m-ar îmbrățișa, cu lacrimi în ochi, mulțumindu-mi.

Dar nu poate, iar eu tot ceea ce pot face este să scriu această carte, pe care m-am gândit să o intitulez Mesaj de dincolo de-a fi, și să transmit prin intermediul ei următorul mesaj: Iubește-te femeie!!!!!! Nu te lăsa călcată în picioare, orice ar fi!!!!!!

Ți-am atras atenția, nu-i așa? Curiozitatea a devenit din ce în ce mai mare citind aceste rânduri, dar totuși te întrebi:

De ce ar trebui să citească cineva această carte?

În primul rând, fiindcă povestea eroinei principale este o adevărată lecție de viață pentru oricine. O lecție despre iubirea pentru celălalt în detrimentul iubirii de sine. O lecție despre acel devotament fără limite. O lecție despre AȘA NU.

În al doilea rând, fiindcă modul de abordare a poveștii este inedit. Povestitorul, eroina principală, nu trăiește. Ea își spune povestea din lumea aceea unde nu este durere, nici întristare. Acum poate, acum e liberă. În sfârșit are posibilitatea de a face și spune ce vrea.

Te-am surprins, nu?!  Sper că nu tare. Dar te înțeleg, și eu aș fi surprinsă. Îmi doresc însă ca ceea ce ți-am povestit despre roman să-ți fi trezit interesul și să-ți pui următoarea întrebare:

Când va fi gata romanul Mesaj de dincolo de-a FI?

Nu știu, îți spun sincer. Scrierea lui este destul de anevoioasă, timpul nu este deloc de partea mea. Pe de altă parte, acest roman dramatic, al cărui subiect este în principal violența în familie, necesită multă documentare pentru ca rezultatul final să fie unul care trezească imediat interesul cititorilor.

Vreau să-l scriu în așa fel încât să simți nevoia să citești tot mai mult cu fiecare pagină pe care îți arunci ochii. Vreau ca povestea eroinei și modul său de scriere să nu te facă să rămâi indiferent, ci să-ți dorești să afli tot mai mult. Să apară în sufletul tău nevoia aceea avidă din sufletul oricărui cititor de a-și potoli setea de cunoaștere prin descoperirea întregii povești, de a afla cât mai mult pentru a învăța cât mai mult. Căci, știm prea bine, orice carte este o lecție. Din orice carte putem învăța ceva, o expresie, un cuvânt, fie cum să facem față vicisitudinilor vieții luând drept exemplu povestea personajelor din carte.   

Zâmbești, așa-i? Probabil o faci, deoarece îmi dai dreptate. Iar intuiția îmi spune că încă nu ți-am putut potoli curiozitatea. Ești tare curios cu privire la poveste, nu?! Te cred. Așa că, ți-o voi potoli. În cele ce urmează îți voi dezvălui cum începe și cum se încheie romanul. Sper să-ți placă la fel de mult pe cât îmi place mie să scriu această carte. Așadar…

  În iubire…am crezut (Prolog)

Am crezut în iubire. Nu știu dacă iubirea a crezut în mine, n-am întrebat-o. Am uitat să-i cer timpului încă o secundă să fug s-o caut, ca să aflu. Am fost și încă sunt un suflet aflat în așteptare, așteptarea aceea îmbrățișată de secundele acelea suspendate de aripile timpului cu nuanțe azurii.
O clipă mi-am dorit. Mint, încă îmi mai doresc. O clipă de iubire. Mereu mi-am întrebat destinul când mi-o va hărăzi. Dacă voi avea parte de iubirea aceea. Dar oare ca să ai parte de ea trebuie să-i vezi chipul cu sufletul înainte de a o cunoaște? Ce chip are iubirea? Cum arată ea? Eu nu am reușit să văd chipul iubirii. Poate dacă reușeam, destinul m-ar fi premiat cu o înghețată. Surprinzător, nu? Dar acesta este adevărul. Întotdeauna mi-a plăcut înghețata. Of, ce mi-aș dori o înghețată. Dar, nu mă pot bucura de ea. În fine, nu contează.
Am crezut în iubire și mi-am dorit să o găsesc ca s-o conving să creadă și ea în mine. Și mi-am zis întotdeauna că atunci când o voi găsi, inima mea îi va face o promisiune. Îi va promite, fără să-i spună, că se va dărui ei.
Așa am simțit, așa simt și acum, că atunci când întâlnești iubirea trebuie să i te dăruiești trup și suflet. Nu știu dacă e bine, dacă e rău. Acum nu am cum să-mi dau seama.
Și nici nu am cui să spun ce simt. Nu știu dacă m-ar auzi cineva. Unii cred că există lucruri mult mai importante decât iubirea. Din punctul lor de vedere, iubirea vine cu timpul. Eu nu cred. Eu am crezut și încă cred că mai întâi trebuie să apară iubirea, apoi totul vine de la sine. Dar nu are importanță ce am crezut sau ce cred. E deja târziu. 
Sunt un suflet singur cu gândurile sale, într-un loc aparte. Sunt un suflet pe care nu-l aude nimeni. Prin urmare, îmi este mult mai ușor să le așez între filele ce seamănă cu aripile unui fluture. Avea dreptate Mircea Eliade: Cuvintele pe care nu le poți pronunța, le poți scrie. Eu nu le pot pronunța, dar, cumva, le pot scrie.
Mă simt bine în singurătatea gândurilor mele. Simt îmbrățișarea lor caldă și-mi este de ajuns. Se spune că niciodată nu-i prea târziu pentru nimic. Nici măcar pentru mine. Așa că, trebuie să îmi las în sfârșit sufletul să vorbească. E drept, și-a făcut curaj cam greu, dar nu-l condamn. Nu a putut. Dacă ar fi putut, cred că acest jurnal atipic nu ar fi existat. Dar, așa a fost să fie. Să-mi transmit gândurile în acest fel. Aici și acum.  
Of, sunt naivă, mult prea naivă pentru lumea pe care în ciuda tuturor lucrurilor o iubesc. Of, Doamne, tare o iubesc. Dar…
Dar, asta e. Ce spuneam?! Aaa, da. Trebuie să scriu, chiar dacă nu așa, nu de aici. Of, oare va auzi cineva glasul sufletului meu? Nu știu, nu-mi pasă. Acum nu-mi mai pasă de nimic. Deși mi-e gândul la viața aceea pe care o iubesc, sufletul îmi este împăcat, îmi este bine. Este ca un meci câștigat, în sfârșit.
Privesc, în felul meu, depărtarea ce mi se înfățișează în toată splendoarea ei și mi-aș dori să-mi vorbească, să-i aud glasul minunat de cald.
Știu, acum ar trebui să am răbdare. Nu am. Am avut, dar am pierdut-o. Așa că, nerăbdarea nu-mi dă pace. Mușcă din mine cu poftă, în ciuda secundelor blocate în timp. Trupul îmi e sfâșiat, bucată cu bucată. Doar sufletul îmi este întreg, cum nu a fost niciodată în cealaltă viață, în ciuda colților ascuțiți ai nerăbdării, care trag de el cu forță.
Așa că scriu, scriu să-mi scap sufletul de colții ei ascuțiți. Și ascult glasul liniștii de pe drumul acesta întunecos și fără pași. Nu văd nimic, doar simt gustul unei vieți care mi se pare, deocamdată, insipidă.
Ochii sufletului meu scrutează întunericul care se pregătește să prefacă lumina în cenușă. O liniște prevestitoare mă cuprinde.
Simt că în curând am să-mi întind aripile. Am să zbor pentru a trăi acea clipă de iubire pe care mi-o doresc. Simt că ziua în care sufletul își va găsi liniștea se apropie.
Las nerăbdarea să mă stăpânească. Mă predau, recunosc. Vreau să simt răsuflarea caldă a iubirii cum îmi mângâie chipul flămând după a sa atingere.
Vreau să inspir și să expir parfumul acestei vieți, așa insipidă cum mi se pare. Vreau să așez între paginile acestui jurnal povestea mea, povestea noastră.
Nu știu ce se va întâmpla cu mine. Nu știu ce-mi este rezervat. Nu știu nici măcar ce voi fi după această destăinuire, înger sau demon, cu atât mai puțin ce mi se va oferi. Știu doar că voi iubi, voi iubi infinit. Am timp. Acum am timp. Of…

De m-aș fi iubit (Epilog)
N-am știut. De fapt, mint. N-am putut, fiindcă am iubit. Iubirea pentru el m-a orbit. A fost mai puternică decât viața însăși.
M-am dat iubirii și am greșit. Dar am plătit. Acum zac în întuneric. Și-mi este frig, și sete, și dor. Dor de viață. M-a părăsit, și mă doare. Este greu de crezut, dar mă doare. 
Mă doare gândul la viața pe care n-am trăit-o. Mă doare lipsa iubirii față de propria-mi ființă. Sunt un suflet chinuit pe vecie. Și de aici, de dincolo de-a FI, din brațele morții, mă întreb cum ar fi fost de m-aș fi iubit în primul rândul pe mine, apoi el.
Ar fi fost bine, cred. Acum aș fi scris de mână cu viața, nu cu moartea. Aș fi gustat cu poftă din trăire. Aș fi simțit adierea caldă a vântului de vară, nu greutatea apăsătoarea a pâmântului.
De m-aș fi iubit, aș fi trăit. Dar nu m-am iubit. Am cedat în favoarea lui, celui care mi-a fost călău mai bine de un sfert de secol.
I-am permis să mă calce în picioare, să mă facă una cu pâmântul. A zdrobit tot din mine. Sunt vinovată. Am acceptat. Mi-a fost rușine. Rușine de semenii mei.
Nu am înțeles că nu simți gustul dulce al trăirii dacă permiți rușinii să-ți amărască sufletul. La această lecție am lipsit, iar viața nu a vrut să mi-o predea din nou. Și nici eu nu am insistat.
Nu mi-a plăcut niciodată să insist. Am crezut că totul mi se va oferi la prima rugăminte. Am fost naivă. Și am pierdut. Mi-am pierdut ființa la jocul de noroc organizat de destin. Am fost un jucător neinspirat. Nu am putut face față iubirii.
Mi s-a părut atât de frumoasă, încât am zis că nu mă pot împotrivi ei. Nu i-am văzut masca hidoasă. Și regret, dar regretele sunt prea târzii. El gustă din viață, eu gust din moarte. Sunt înfrântă și zac.
Aș vrea să urlu. Să scol semenii mei morți din adâncuri. Dar nu am glas. Din mine a rămas doar nimicul.
El are totul. Totul meu. Of, de m-aș fi iubit, aș fi gustat și eu din plenitudinea totului. Acum gust din pâmânt. Și vă spun, are gust amărui, înnecăcios.
Așa că, vă dau un sfat, iubiți-vă, apoi iubiți. Nu permiteți nimănui să vă zdrobească ființa. Trăiți. De murit, veți muri oricum, de verdictul implacabil al destinului nimeni nu scapă.
Nu vă grăbiți însă sfârșitul. Sfârșitul nu e asemenea începutului. E doar un infinit lipsit de culoare. E un timp fără clipe. Doamne, așa aș vrea să simt o clipă!!!! Să pot să-i scuip în față amarul morții. Să îi văd frica în privire. Aș râde, zău. Tare și cu poftă. Are noroc, din nou. Nu ne vom vedea.
De m-aș fi iubit, acum îi puteam râde în față: Eu trăiesc. Eu sunt totul. Tu ești un nimic.  
De m-aș fi iubit… Ce păcat, nu m-am iubit. Pâmânt sunt acum. Suflet ce-și așteaptă mântuirea. Mă întreb, oare o voi primi? Stau la rând, am timp, eternitatea este infinită. Dau din aripi, sunt un fluture născut din răni adânci sângerânde. Zbor spre mântuire. PS: Iubiți-vă, iubiți-vă cât timpul are clipe!

Ți-a plăcut ce-ai citit?! Ți-ai dori să citești acest roman când va vedea lumina tiparului? Sper din suflet că da. Însă, trebuie să mai aștepți o vreme. Până atunci poți intra pe Editura NICULESCU și alege alte cărți interesante. De exemplu, eu mi-aș dori să citesc cartea Rănile emoționale. Cum să devenim mai buni prin ceea ce ne provoacă suferință, scrisă de Carole Rinaldi și Anne Ghiringhelli. Cred că este o carte foarte utilă tuturor celor cu răni emoționale și nu numai. În plus, cred că pe mine m-ar ajuta foarte mult la documentare.

Of, știi, aș putea să-ți vorbesc la infinit despre cărți, căci le iubesc enorm. Iar despre roman, ce să zic, îl ador de pe acum, puțin cât am scris. Totuși, nu vreau să-ți dezvălui mai multe, nu vreau să stric surpriza, vei afla mai multe informații la timpul potrivit. Așadar, închei aici.

Calde îmbrățișări,

Irina

Surse imagine:

• https://www.niculescu.ro
• Canva

Poveste scrisă pentru proba 9 din cadrul competiției Superblog 2025.