Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor,
Îmi simt sufletul zvâcnind în versurile mele
Ca valurile la prima întâlnire cu țărmul lor.
Acum, când anotimpurile nu mai sunt ce-au fost,
Când iubirile de altădată se pierd de timpul lor,
Pictez pe-o foaie albă de hârtie al meu rost
Și simt cum pot, oricând, să dau sens orelor.
Acum, când arde-n mine un foc mocnit,
Mă furișez în poezia ce îmi este casă
Și îmi ascund în ea cuvântul izbucnit
Din inima ce și-a dorit să fie înțeleasă.
Și dor cuvintele ce iau ființă în poezie,
Le-așez, timid, sperând la viață lungă,
E timpul lor, chiar de-i vremea târzie,
Le simt trăind, le-aud glasul cum strigă.
Pictez cuvinte pe care tot mai mult le-ador,
De mână merg cu viața, călcându-i urmele,
Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor.
Lasă un răspuns