Ziua se lăsase în brațele nopții și eu nici nu-mi dădusem seama. De foarte mult timp nu mi se mai întâmplase să plec într-o călătorie a minții și să nu conștientizez cum trece timpul pe lângă mine.

Viața mă învățase să fiu atentă la orice detaliu, indiferent de cât de semnificativ este sau nu. Dar labirintul de trăiri în care mă atrăsese povestea pe care tocmai o descoperisem, ștersese totul din jurul meu și mă aruncase într-un abis în care încercam să mă găsesc pe mine însămi, dar nu vedeam nimic. Mă simțeam pierdută, dar în același timp regăsită. Ciudată senzație. Oare cum poți să simți două lucruri diametral opuse, în același timp?

Voiam să mă ridic din balansoarul vechi de stejar care scârțâia din toți rărunchii, dar nici asta nu puteam face. Eram practic prinsă în niște lanțuri invizibile, într-o lume care îmi arătase că, dacă vrei să te vindeci, poți, dar trebuie să dai dovadă de curaj.

Lumânarea de pe măsuța din partea mea dreaptă se stinsese în tăcere, iar întunericul mă cuprinsese în brațele sale mari și vânjoase. Stăteam în balansoarul care abia se mai mișca, cu pătura acoperindu-mi picioarele lipite unele de altele, ținând strâns în mâinile tremurânde cartea care mă aruncase într-un hău imens, dar care mă făcuse să renasc. Nu voiam să o închid, îmi era teamă că, dacă fac acest lucru, nu mă voi mai regăsi, nu mă voi putea salva și voi rămâne goală, goală de sens. Și totuși îmi fac curaj și iau decizia de a o închide. Îmi zic că nu e prima poveste a cărei prizonieră devin și care, literă cu literă, îmi arată calea către adevăratul sens al vieții mele.

Pentru o clipă, timpul îmi sugrumă respirația și aud în mine voci străine ce-mi spun răspicat: Fii liniștită. De o vei găsi și o vei îmbrățișa de fericire și de sens te vei bucura. Privesc înspre ușa alb-gălbuie, dar nimic. Stă închisă, vrând parcă să mă țină blocată în acea clipă în care simți că devii un alt om, dar totuși ești încă gol de sens.

Întorc capul înspre fereastra deschisă și nu observ decât perdeaua dată la o parte de o pală de vânt, curios să-mi afle tainele. În rest, tăcere. Niciun sunet de nicăieri. Doar noapte. O noapte care mă mângâia cu muțenia ei asurzitoare, un trup care refuza să-mi răspundă la comenzi. Doar eu, eu cea care mustea de viață. Eu cea care mă simțeam asemenea unui nou-născut care abia descoperise o lume complet nouă pentru el. În lumea cea nouă, plină de necunoscut, tălpile reci abia atingeau pământul nerăbdător parcă să le simtă atingerea.

De mult nu mă mai simțisem atât de bine. Eram completă. Crezusem întotdeauna în puterea cărților de a vindeca suflete, de a deschide uși, de a arăta calea spre lumină, dar nu-mi imaginasem niciodată că eu am să o descopăr pe cea care, printre rândurile sale, ascunde mesajul aparent indescifrabil al destinului meu. Și ce voci minunate au cărțile! Doar ale lor putuseră fi vocile pe care le auzisem atât de clar în mine.

 Bâjbâi după chibritul așezat în colțul măsuței, pătat de ceara lumânării stinse, și încerc să o readuc la viață. Îmi doream să o reaprind pentru că simțeam nevoia să deschid din nou cartea.

Trebuia să evadez din nou din lumea mea profană în care incertitudinea îmi tăiase respirația determinându-mă să fac troc, să-mi dau sufletul în schimbul unei guri de aer. Trebuia să pătrund în lumea aceea pe care o iubeam de aproape jumătate de secol și în care poți să fii orice, poți să fii oriunde, poți face ce nu credeai că ai putea face vreodată. Simțisem o nevoie nebună de a descoperi mesajul care deține cheia eliberării mele din închisoarea neputinței. Îl scăpasem printre rânduri într-o clipă de neatenție.

Mă aflam în singurătatea mea mută și, în mod straniu, nu mai aveam senzația acea sufocantă, nu mai credeam că viața este o întrebare fără de răspuns. Inima care bătea uneori neregulat, era acum liniștită. Era mai calmă ca niciodată.

Ceva de dincolo de puterea mea de înțelegere mă ținea țintuită în acest balansoar vechi, dintr-o cameră a unui apartament construit pe vremea când viața nu avea parcă atât de multe necunoscute. De fiecare dată când mi se puseseră întrebări despre perioada de dinainte de Revoluție, răspunsesem că niciodată nu o dusesem mai bine.

Oamenii pe vremea copilăriei mele erau cu adevărat fericiți. Nu se gândeau la ce-o să pună pe masă mâine. Și nici nu le era frică de faptul că și-ar putea pierde locul de muncă. Aveau puține lucruri, dar cât aveau, le era de-ajuns să pună pe masă mâncare pentru mine și sora mea mai mare cu 2 ani. Ne era bine.

Nea Nicu, acel om fără prea multă carte, ne oferise ceea ce nicio persoană dintre oamenii cu carte nu ne oferise. Siguranța zilei de mâine. Iar siguranța pe care o aveau oamenii în viitor, îi împiedica să fie mai puțin răi cu semenii lor, să-i invidieze mai puțin, să-i urască mai puțin și să-i iubească mai mult.

Fără iubire, nu poți face nimic. Fără iubire, singurătatea se înfruptă cu poftă din sufletul tău, până când nu mai rămâne nimic. Până când nesiguranța te asediază complet.

Nimicul acela mă devora de ani și nici nu-mi dădusem seama. Avusesem impresia că, în preajma cărților care îmi fuseseră tovarășe timp îndelungat, ființei mele nu îi mai lipsește nimic. Dar nu fusese așa.

Nu ești un om complet până nu înțelegi care îți este misiunea pe Pământ și până nu o duci la îndeplinire. Misiunea îmi fusese dezvăluită, dar eu o ratasem. Stătea între filele cărții din mâinile mele ce aștepta nerăbdătoare să o deschid din nou, pentru a afla mesajul care îl avea pregătit pentru mine.

Îi mângâi chipul luminat cu bucurie de lumânarea pe care o readusesem la viață. Aș fi putut aprinde becul. Sunt conștientă că trăim într-un secol în care cititul la lumina lumânării este un fapt depășit. Dar eu fac parte dintre cei născuți și crescuți câțiva ani sub regim comunist, când nu aveam orice la discreție.

Avansul tehnologiei a avut un impact destul mare asupra mea. Mai bine zis, mi-a ușurat mult munca. Cu toate acestea, uneori, simt lipsa lucrurilor de altădată. Câteodată, mi se face în mod inexplicabil dor de perioada în care oamenii se descurcau cu ce aveau, fie și cu lucruri mărunte. Mi-e dor de fericirea pură din ochii acelor oameni. Așa că, din când în când, mă transform într-o persoană de modă veche și apelez la lucruri simple.

Nimic nu poate fi mai fascinant decât să descoperi, la lumina unei lumânări, o altă lume în care, brusc, poți simți cum marea și valurile se contopesc furioase cu plaja scăldată de viață, fie cum munții te privesc de sus, ironic, conștienți fiind parcă de puterea lor și de fragilitatea noastră, a oamenilor. E acea lume care te face să te întrebi cine ești, care îți amintește de lucruri pe care cândva le-ai trăit sau pe care ai impresia că le-ai trăit, nu poate fi descoperită decât în liniștea nopții devenite sfetnic credincios.

În acea noapte de primăvară, sufletul îmi adusese înapoi amintirile, cu fiecare pagină devorată de ochii mei flămânzi. Și se prefăcuse în vis renăscut și pătrunsese în fiecare colț al lumii de printre rândurile care îmi dezvăluiseră, literă cu literă, mesajul destinului meu.

Brusc, descopăr că nu mai sunt țintuită în balansoarul meu bătrân, ci străbat cumva acea lume în care totul miroase a vid și a plajă, a mare, a viață trăită parcă la infinit, iar și iar.

Înțelesesem perfect acea viață. Avusesem în viață atâtea déjà vu-uri, încât mereu crezusem că trăisem iar și iar. Infinitul devenise între timp ceva definit.

Închid ochii, apoi îi deschid iar. Sunt din nou în camera mea luminată doar de-o lumină gingașă. Gândul îmi fuge de la femeia brunetă, cu ochii verzi ca jadul, și de la bărbatul cu părul șaten, de statură medie, cu ochii negri precum chipul mării când se înfurie pe viață, pe care destinul îi adusese împreună pe peronul ce poartă amprenta pașilor grăbiți de timpul ce-și flutură pletele pe scena vieții efemere, care aștepta parcă de o veșnicie ca ei să umple acel gol din suflete.

Cumva întâlnirea dintre cei doi îmi amintise de întâlnirea pe care o avusesem cu cea care se ciocnise de mine grăbită să ajungă la locul în care destinul dăduse unor oameni sentința. Și ea mă privise ciudat. Și în privirea ei, în acea fracțiune de secundă ce ne-a legat pe vecie, am văzut marea. Dar nu acea mare din lumea ce trezea în mine amintiri, cu fiecare cuvânt ce orbecăia prin suflet în căutarea luminii, ci acea mare de neputință ce te ține prizonier în adâncul stăpânit de întuneric.

Luna îmi scaldă jumătate de chip în lumina ei neutră și degetele mele reci lasă în urmă încă o pagină din povestea în care m-am pierdut, dar printre rândurile căreia mă regăsesc puțin câte puțin.

Mă întrupez în fiecare personaj care îmi apare dinaintea ochilor. Dar cumva mă regăsesc cel mai mult în personajul care încetase să mai existe, care nu-și dăduse seama dacă greșise lumea sau nu, care regăsise la întâmplare bucăți din ceea ce fusese cândva. Și o senzație de déjà vu mă cuprinde. Fusesem într-atâtea lumi până acum, trăisem atâtea vieții, dar niciuna nu-mi se păruse atât reală ca cea pe care o trăiam cu fiecare pagină pe care degetele mele nerăbdătoare o atingeau, dând-o la o parte.

Niciodată, nicio poveste nu reușise să mă facă să trăiesc viața fiecărui personaj în parte. Și nici nu purtasem în suflet povară fiecărui suflet creat cu atâta acuratețe.

Sufletul îmi părăsise deodată trupul ce nu se mai mișca din locul în care se așezase dinainte de lăsarea nopții, pentru a cutreiera o lume complet nouă pentru mine. În ea nimic nu e așa cum mă așteptasem să fie. În această lume sunt un om dintr-o primăvară care a dispărut brusc. Sunt într-o gară, mă îmbulzesc să ajung într-un loc anume.

Apoi, deodată, sunt acea privire îndreptată spre doi tineri ce se iubesc cu foc, se pare. Și brusc sunt din nou în camera mea străbătută de un vânt rece de primăvară reîndrăgostită de viață, broboane mari de transpirație apărute pe frunte mi se preling pe ochii în care apar bucăți din ceea ce am trăit odată, chipuri stăpânite de suferință și de neputință. Iubiri curmate prea devreme de întâmplări cu miros de liliac.

Și brusc mi-e foame și frică, și sete. Și simt cum trec printr-o ușă albă a vieții povestite în trecere. Sunt când personaj pozitiv, când negativ. Mă scurg prin lume și lumea se scurge prin mine. Sunt când scriitor, cât personaj. Meditez, creionez oameni, locuri și fapte.

Mâinile mângâie delicat fiecare pagină în parte, privirea îmi aleargă grăbită, sufletul îmi soarbe cu poftă fiecare cuvânt, cautând acel sens, acel mesaj ascuns printre cuvinte înșiruite pe foi aparent indiferente la cheia ce se ascunde între ele de privirea-mi ce simte că acolo-i răspunsul.

Trupul îmi fierbe de dor, acel dor de sens ce-mi lipsește. Transpirația sărată curge în neștire pe buzele-mi fierbinți. E o așteptare rece într-o noapte caldă. Aerul devine greoi. Timpul frenetic se agită în mine. Îmi sugrumă așteptarea ce moare încet. Și amintirea acelui pasaj îmi străpunge, deodată, ființa. Nu mă înșelasem, mesajul fremăta printre rândurile despre ei, fata cea cu ochii de jad și bărbatul acela timid cu privirea pierdută, căruia aceasta îi îmbrățișase sufletul în cufărul iubirii fără sfârșit. Luminița de la capătul tunelului se întrezărea treptat, cheia destinului prindea formă încet.

Întrebări mi se rostogolesc prin clipa sugrumată de vântul ce abia respira, incapabil să-și mai trăiască viața.

Am eu curajul lor? Sunt eu capabilă să descopăr fericirea și sensul? Sunt eu în stare să-mi ajut sufletul să nu umble gol prin lume? Nu se aude niciun răspuns, de nicăieri. Mă simt asemenea unui filosof care nu încetează să-și pună întrebări răscolitoare. Și îmi e bine. Ciudat de bine, fiindcă înțeleg că acestea sunt doar interogații retorice. Un zâmbet delicat îmi apare în colțul buzelor umede. Înțelesesem în final care este misiunea mea în viață. Nu crezusem vreodată că poți descoperi cu adevărat care este scopul tău în viață.

Zorii unui nou început își făcuseră treptat simțită prezența, iar eu îmi adunam bucățelele de suflet de prin lumea în care alte suflete se pierduseră în tumultul unor trăiri intense, spânzurate de un timp neîndurător, obișnuit să creeze anotimpuri ce dispar brusc și oameni ce-și duc viața într-o capsulă de secunde ce mușcă din ei cu nesaț. În această lume, sufletul meu își găsise leacul.

Prolog al viitorului roman Cuvintele de pe buzele tăcerii.