Fereastra sorții e tot deschisă,
Iar eu privesc în continuare cum
Timpul îmi decorează secundele
Cu gingașe flori de nea
A căror viață se stinge,
De cad în palma mea.
Ce simplă este moartea,
Ce scurtă este viață,
Ce repede dispar secundele
Din decorul zilei ce-o simt
În răsuflarea caldă a sufletului
Ce-și spune cuvântul
De la tribuna prezentului
Ce s-ascunde de timp,
Nu vrea să devină trecut.
Cu ochii înlăcrimați mă roagă cu ardoare
Să iau condeiul în mână,
Să-l țin în viață, întru eternitate.
Și trag de timpul ce-mi fură câte o secundă
Și ucide-ncet în mine prezentul
Ce se ofilește ca frunza-n prag de toamnă.
Și nu mă las, căci știu, cuvântul e salvarea,
Cuvântul de-a pururi va trăi în poezia pe care
O voi scrie iubind a zilei veșnicie.
Lasă un răspuns