Plouă

Plouă

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.

 

Efemer strop de ploaie

Ploaie

Sursă: pixabay.com

 

Țigara moare, moare încet,

Gânduri veghează trecerea sa,

Veșnicia e-aproape, vine încet,

S-a scurs timpul din clepsidra sa.

 

În tăcerea încremenită în brațele nopții,

O lumină blândă mângâie în liniște

Mâna-mi ce curmă durerea țigării

Și așază cuvântul, pe altar, într-o carte.

 

Încremenită în cuvânt, inima bate.

Încremenit în inimă, cuvântul spune

Discursul iubirii și al mântuirii,

Eu ție-ți vorbesc, vis ce nu apune.

 

Țigara moare, moare încet,

Cuvântul doare, doare pe foaie.

Cartea îl inspiră, îl inspiră în scâncet,

Eu ție-ți vorbesc, efemer strop de ploaie.


Cuvintele de luni (liniște, gânduri, carte) s-au prins din nou în joc și au creat versuri care, poate, pot fi puse în rama unui suflet ce le va citi. Și tu, cel/cea ce citești aceste rânduri, poți lua cuvintele de luni la joc. Cuvintele de săptămâna asta sunt, delir, coliziune, luptă. Spor la scris îți doresc

Inimă vândută

Inimă Vândută
Iubirea s-ascunde prin cuiburi de gânduri,
semințele apusului mi se plimbă prin vene,
neliniștea pictează-n memorie săruturi
din vremea de glorie a inimii vândute.

Se scurg orele prin mine, în ploaie.
Celulele trupului stârnesc războaie.
Mi-atacă inimă ce tace, pierdută,
de soartă se simte vândută.

Norii prevestesc iar furtună,
se prelinge din sufletul mut
o lacrimă ce naște în țipăt
de toamnă, un curcubeu
de iubire lăsat ca amintire
într-o inimă vândută.

Parfumul dragostei dintâi

Parfumul dragostei

O ploaie 
Cade într-un abis de trăiri.
Din ai săi ochi întunecați,
Curg lacrimi amare,
Sufletul mi-l udă,
Stropi s-așază-n fugă
Peste rana surdă.
În mine răsar
Atingeri stinse
Ale un vis mort
Într-o clipă de timp
Rătăcit pe buzele care
Așteaptă tremurând
Sărutul adormit
Dincolo de gândul
Ce privește uimit
Ploaia ce îmi
Mângâie sufletul
Ce-atinge clapele
tăcerii, trăind
Fredonând
Muzica iubirii
Ce străbate zarea
Și cuprinde marea
Primăverilor înnebunite
De parfumul dragostei
Dintâi.

Stropi de ploaie…

Stropi de ploaie cad pretutindeni,
Cautând disperați visul cu noi doi,
Și trezesc tăcerea pașilor vicleni
Ai iubirii ce se ascunde de amândoi.

Se-aud izvoarele cum plâng în noaptea cu lună plină,
Lacrimi de jar le curg din inima ca o văpaie,
Și ard privirea de felină
A sufletului gol din ploaie.

E foc și ger în sufletul scăldat de lacrimi,
E iarnă în primăvara de gânduri cuprinsă,
E-o luptă ce se dă între două inimi
Care ascund o iubire nespusă.