În liniștea strigătului mut,
Se zbat eternități flămânde
După un gând și un vers râvnit
De cerul din mine, de-un albastru
Infinit, ce-și ascunde cicatricile
În jertfa timpului ce-și odihnește
Aripile obosite pe petala libertății
De care s-a îndrăgostit subit.
Ce parfum de viață fără de moarte,
Ce zvâcniri în delir ale iernii
Ce-a desfrunzit anotimpul înflăcărat
Din mine.
Cunosc acest tablou.
E pictat de-o șoaptă,
De-un vis ce-așteaptă să-l ating, în joacă,
Când iubirea mă provoacă.
Dar tu nu știi. Și tot vii,
Zeu al iubirii devii.
Îmi înfrunzești tăcerea
Cu versuri albe prin nopți dalbe,
Aievea îmi vorbești despre-o iubire
În care ești…
Și mă îndemni în vers
Să îți pictez iubirea care
Ai fost, dar nu mai ești.
Lasă un răspuns