Fereastra sorții e tot deschisă, Iar eu privesc în continuare cum Timpul îmi decorează secundele Cu gingașe flori de nea A căror viață se stinge, De cad în palma mea. Ce simplă este moartea, Ce scurtă este viață, Ce repede dispar secundele Din decorul zilei ce-o simt În răsuflarea caldă a sufletului Ce-și spune cuvântul De la tribuna prezentului Ce s-ascunde de timp, Nu vrea să devină trecut. Cu ochii înlăcrimați mă roagă cu ardoare Să iau condeiul în mână, Să-l țin în viață, întru eternitate. Și trag de timpul ce-mi fură câte o secundă Și ucide-ncet în mine prezentul Ce se ofilește ca frunza-n prag de toamnă. Și nu…