Mărturisesc, nu știu când a prins sufletul meu curaj și a decis să nu se mai ascundă în spatele tăcerii, ci să-și facă glasul auzit. M-a surprins. Nu-l știam vorbăreț, cel puțin nu în versuri, nu în rimă. A fost frumos. Tare mi-a plăcut. Așa că, m-am decis să-l ascult. Au trecut de atunci vreo 5-6 ani. Nici nu-mi vine să cred câte am făcut împreună pe drumul timpului ce ne-a privit și el uimit și a decis să se ajute să se profităm de fiecare secundă înainte de a o așeza pe aripile sale și de a-și lua zborul. Și a glăsuit sufletul și a născut vers după vers,…