Plouă. Mi-e gândul desculț. Cu un rucsac de vise în spate, aleargă pe alei necunoscute, printre copaci bătrâni ce multe au văzut, dar nu pot spune. Stropi mari îmi ating pașii, chipul de stele răvășit, spre caldarâm privește înmărmurit. Visele i se risipesc, udate fiind de lacrima cerului întunecat, care își varsă încet durerea. E-atât de rece în marea noapte a lacrimilor care pe gând s-așază, căci gândul mi-e lipsit de apărare. Vântul, umbrela mi-a furat, din întâmplare. La piept aș vrea să-l strâng, să-i fie bine. Dar nu mă lasă. Îi place să alerge liber. Să facă naveta între suflet și minte, să țină mereu inima în delir. Viața…