Păduri flămânde de eternități dorite în visul de-o noapte i se arată o clipă. E lună plină. Sunt lacrimi de argint care se scurg dintr-un suflet rănit ce-și scoase rana cu fir de secunde adunate dintr-o mare de gândiri fără șoapte. O floare fără vină dintr-un amurg plin de suspine, își scutură petalele naive, de ploaia rece a norilor furioși, ce seamănă în inimă furtună. E-o lume mare. E miros de trădare pe cărările cu  frunze mângâiate de pleoape din care încet picură rouă nouă. Timpul se scurge. Ploaia tot curge. Muzica se aude. Furtuna tot cântă un cântec ce înfioară pământul pe care calcă gândul speriat de ea. Se…