• Cuvinte
    Poezii

    Totuși nu-mi spune cuvinte

    Și totuși nu-mi spune cuvinte, Fii gând zămislit dintr-o secundă de iubire, Atinge-mi sufletul cu palmele-ți pline de trăire, Prefă-te în aer, să te respir visând la nemurire. Sunt om, sunt creat din cuvinte, Le aleg, le aștern, îmi spun dorul, Le iubesc, îmi sunt sfinte comori, Și totuși nu-mi spune cuvinte. Nu-i timpul pregătit să le-asculte, Nici ochii dispuși să le citească pe buze, Nici inima deschisă pentru ele…deci… Totuși nu-mi spune cuvinte. Ce zici, ne-am putea citi sentimentele În zâmbetul senin al infinitului Ce ne cunoaște paradisul pierdut?

  • Poezii

    Suflet de crin

    Sufletul meu de crin sălbatic Cu tine aș alerga prin păduri de ploi, Buzele dulci ți le-aș săruta haotic Pe cărarea iubirii dintre noi. Parfumul tău etern Simțirea îmi inundă tern, Iar vraja sa îmi închide pacea În colivia sentimentelor vii. Deșartică îmi e trăirea  Ce-noată prin valurile nopții albe, Stelele strălucesc și îi privesc unirea Cu amintirea visurilor dalbe. Șoapta ta e o melodie surdă, Iubirea e-o taină sfântă Ascunsă în timpul ce zburdă Prin viața care în gând despre tine îmi cântă. De printre frunzele uscate Adun vorbe aruncate, Înșir verbe justificate De ochii ce plâng printre pleoape. Pasul tremurat Din trup de timp rupt se-nfruptă. Copacii urlă…

  • Poezii

    Vin Sărbătorile…

    Vin sărbătorile învăluite în gânduri bune, Se număra darurile înfășurate în sentimente pure, Se aud colinde pe ulițele sure, Cânta copiii cu glasurile ce se transformă în amintire În inimile mute ce bat uimite De mirosul de cetină din casa ce știe mai bine ca oricare Să strângă an de an în sufletul său mare, Cuvinte, zâmbete, emoții, Să facă din ele nu doar un simplu tablou, Ci o operă de artă ce moarte n-are. Vin sărbătorile cu clinchet de clopoței, Ninge cu lacrimi printre surâsul holtei Al celui ce vine să ne pună tuturor Un dar fermecător Sub bradul plin de lumină Și dătător de viață îndelungată.

  • Poezii

    Posibilităţi

    Copacii îşi leagănă agale crengile măreţe Frunzele se lasă mângâiate De adierea vântului Şi-aleargă în ritmul timpului risipitor. Sentimentele coboară din trenul vieţii, ostenite Şi se aşează pe-o bancă din gara prezentului Să-şi tragă răsuflarea. Se pare că ele au ajuns la final de drum. Stinghere privesc la trenurile ce vin şi pleacă Spre destinaţii doar de soartă ştiute. Ar vrea din nou într-unul din ele să se urce, Pentru a se întoarce în trecutul atât de bine cunoscut, Dar brusc îşi amintiră Că ele în trecut nu acum să se întoarcă Căci casă acolo nu mai au, Fiindcă au pierdut-o. Prezentul e confuz, Iar viitorul le este complet străin.…