Tăcerea secundei de iubire

Tăcerea

Mă plimb prin gânduri de resemnări încărunțite,
Mă pierd prin timpul oprit să-mi mângâie așteptarea,
Tăcerea mă-nvăluie, m-alintă, îmi șterge durerea,
Îi simt prezența, știu că-i acolo,
Ascunsă-n parfumul secundei oprite în loc
S-asculte chemarea clipelor de care mi-e dor.
În mine ai rămas, ești o frunză ce-adie,
Se zbate, respiră, se luptă cu moartea,
Se preface în fluture și zboară din celulă în celulă
Și viață îmi dă, și focul reaprinde,
Și-mi e atât de bine prin gânduri pierdută,
În singurătatea iubirii ce știe să-mi fie
Dulce melodie ce poartă un nume
Pe care doar inima îl cunoaște.
Mă plimb prin gânduri aparent indiferente,
Te caut, te găsesc în ființa pierdută
În tăcerea secundei de iubire.

Neuitare absurdă

 

Neuitare Absurdă

M-a cuprins neuitarea,
O umbră a sinelui cutreieră
Pădurea dezfrunzită de gânduri
Și caută pe cerul înfășurat în jurul copacilor
Timpul trecut de prima tinerețe.
Totul e tăcere și tăcerea-i străpunsă de totul apatic,
Ramuri însetate de dulcele gust alt vieții
Se agață de mine purtându-mă prin tenebrele
Unei tăceri de lut pictate în albastru.
Minutul de aur îmi zugrăvește iluzia în necunoscutul agonic
Iar tu, tu fluture cu aripi invizibile
Zbori din mine cu o nepăsare nefirească
Lepădadu-te de iubirea stinsă în amurgul unui vis de cristal.
Și mă lași să te caut prin păduri aflate într-un zbucium de incertitudini,
Și mă faci să m-afund într-o neuitare absurdă,
Și scântei să aprindă în suflet lumină,
Să renaști firesc precum fulgul de nea iarna.

Mister

 

 

 

 

Mister

Sunt oare o iarnă nerscrisă vreodată,
Gând spulberat de vremea incertă,
Sunt sunet de clopot strigându-și amintirea?

Mister! Întrebări aflate-n război se prăbușesc, fără milă,
Pe frontul descris în tabloul unui vis.
Le adun și le pun pe aripa unui timp
Dintr-o altă lume,
Își iau zborul spre nemărginirea vie
Ce se ridică ca o umbră și-mi pansează rănile
În care stă ascunsă tăcerea care-și împletește cosițe din cuvânt.
Aștept, gongul bate, frunze ale nerăbdării cad și mor,
Uscându-se de dor,
Totul se afundă într-o amăgire absurdă,
Iar așteptarea devine pasăre măiastră,
Ce se înalță-n spre o primăvară scrisă
De iubirea cu glas de ciocârlie,
Și-i cere pulsând în lumina timpurie
Să îmi spună doar mie, zarea să nu știe
Despre  eul ce s-ascunde în vers.
Ce-o fi oare? Iarnă, primăvară,
Amintirea prăfuită a unui gând divers?

 

 

 

 

 

 

Mângâie-mă!

Mângâie-mă

Mângâie-mă viață cu văpăia ta de clipe,
Mângâie-mă stea cu sclipirea ta nocturnă,
Mângâie-mă lună plină cu iubirea ta deplină,
Mângâie-mă timp hoinar cu secunda ta de jar!

Mângâierea e iubire, apă vie, e trăire,
Mângâierea e parfum, adiere, fericire,
Mângâierea, dulce grai, ochii spun,
Inima simte cuvântul de rămas bun.

Mângâie-mă poezie cu mireasma ta din vers,
Mângâie-mă palmă vie a cuvântului intens,
Mângâie-mă melodie a inimii ce bate-n mine,
Mângâie-mă pe vecie cu privirea ta străine!

Operă de artă

Operă De Artă

Bate vântul schimbării
Mugurul durerii se preface în floarea vieții fără de lacrimi
Simțirea pictează o iubire senină pe secunda ce surâde
Soarelui ce a nu a vrut să apună.
În tăcerea drumului aparent fără de sfârșit
Pașii tăi calcă apăsat o cale necunoscută pașilor mei
Și trezesc în mine dorința care își strânge iluziile.
Le pune în valiză și pleacă să se reculeagă
Într-o lume în care anotimpurile își dau mâna
La masa clipelor nou născute ce-ndrăznesc să înfrunte
Clipele trecute și le șterg lacrimile cu palmele fierbinți
Ale unei reminescențe ce se roagă la altarul primei iubiri
Ucise cu pumnalul de cuvinte revoltate pe promiunea unui vis
Uitat sub cerul nopții mut și aparent surd.
Bate vântul schimbării, iubirea rămasă fără glas
Prinde contur într-un tablou al unui artist fără nume.
Într-o lume absentă iubirea rămâne doar o operă de artă
Expusă într-o galerie a inimii, deschisă unui public restrâns.