Ceasul indică ora 12. Pentru unii e ora mesei, pentru mine în schimb începe ritual ceaiului. Da, la mine ceaiul e un ritual. Un ritual ce poartă amprenta timpului vindecat de durere. Da, și timpul simte durere, una cruntă, flămândă ce rupe cu dinții din el secundele amețite de iubire. Și le ucide, și se duc. Ce păcat. Abia le simt prin mine ștergându-mi sufletul de broboanele mari de transpirație ce i se depun pe chip în goana după trăire.
Dar am descoperit ceaiul și dulceața sa ce-mi mângâie buzele tremurânde de emoție, înainte de a-mi ajunge la sufletul aflat la masa tăcerii cu timpul.
Surprinzătoare prietenie, e drept. Niciodată nu mi-aș închipuit că sufletul și timpul vor fi prieteni. Ba mai mult, că sufletul va avea răbdarea să asculte timpul care-și varsă durerea. Credeam că îl urăște fiindcă îi fură secundele. M-am înșelat. Am descoperit o față a sufletului pe care nu o cunoșteam. Interesant! Cred că și timpul e surprins de atitudinea sa. Dar e așa de plăcut să privesc din umbră timpul vindecat de durere! Ceaiul are un gust mai bun, iar viața, viața se răsfăță cu clipele pline de trăire.
De multă vreme nu m-am mai simțit așa bine în preajma timpului. E atât de frumos cu fața sa senină, zâmbitoare, asemenea unui copil lipsit de griji. Mă bucur că a avut curajul să se așeze la masă cu sufletul meu răscolit de întrebări. Ceaiul cu a sa căldură aparte și aroma îmbietoare calmează tacticos, într-o tăcere amețitor de plăcută, frământările sufletului și timpului, vindecând trăirile sufocante ale noilor prieteni.
Gustul său plăcut de ananas și papaya mă poartă cu gândul spre o lume exotică, scăldată de un soare strălucitor și mândru, stăpân peste oceanul infinit și plaja sălbatică, necălcată încă de nimeni. Mi-aș dori ca pașii mei să fie primii care o ating și îi simt răsuflarea fierbinte. Visuri, visuri frumoase, îndrăznețe, utopice însă.
Pun ceașca de ceai pe masă, alung gândurilor ce-mi zboară prin minte, deschid jurnalul cu coperte din piele roșie și încep să scriu. Le las să se prefacă în cuvinte, să devină nemurire. Și uit. Uit de ceai, de mine, de timp. Doar scriu, îmi las amprenta undeva, într-o lume ce va fi descoperită iar și iar, când cineva, de undeva, va găsi jurnalul și îl va deschide, la o ceașcă de ceai aburindă, când ceasul anunță ora 12.
Lasă un răspuns