Astăzi a bătut vântul dinspre copilărie și a început să plouă în sufletul meu cu amintiri pe care le credeam uitate. Ziua?! Ziua s-a lăsat în brațele nopții și eu nici nu mi-am dat seama. De foarte multă vreme nu mi s-a mai întâmplat să plec într-o călătorie a minții și să nu conștientizez cum trece timpul pe lângă mine. Bogdan Dărădan e de vină!

Viața m-a învățat să fiu atentă la orice detaliu, indiferent de cât de semnificativ este sau nu. Dar labirintul de trăiri în care m-a atras provocarea pe care am primit-o, aceea de a povesti despre ceva „interzis” , a șters totul din jurul meu și m-a aruncat într-un carusel de amintiri în care încerc să-l găsesc pe copilul pus mereu pe șotii, dar îmi e destul de greu. Mă simt oarecum pierdută, dar în același timp regăsită. Ciudată senzație. Oare cum poți să simți două lucruri diametral opuse, în același timp?

Pun caietul cu coperte de piele pe covor, căci vreau să mă ridic din balansoarul vechi de stejar care scârțâie din toți rărunchii, pe care mă așez ori de câte ori vreau să scriu o poveste, dar nu pot. Mă simt prinsă în niște lanțuri invizibile, într-o lume care îmi arată că, dacă vrei să te regăsești, poți, dar trebuie să dai dovadă de curaj.

Veioza de pe măsuța din partea mea dreaptă s-a stins brusc, în tăcere, iar întunericul m-a cuprins deodată în brațele sale mari și vânjoase. Stau în balansoarul care abia se mai mișcă, cu pătura acoperindu-mi picioarele lipite unele de altele, și mă gândesc la amintirea cea „interzisă” pe care vreau să ți-o dezvălui, dragul meu cititor.

Am atâtea amintiri poznașe, frumoase, pe care mi-aș dori să ți le povestesc, dar sufletul îmi spune că doar una dintre ele îți poate aduce zâmbetul pe buze de îndată ce o vei afla. Surâd, căci o știu bine.

Cu mâinile tremurânde de emoție, bâjbâi după caietul ce așteaptă în tăcere pe covor, lângă dragul meu balansoar bătrân, martorul confesiunilor mele. El, tovarășul meu tăcut, îmi cunoaște cel mai bine tainele sufletului, el îmi știe și cuvintele de pe buzele tăcerii. El îmi îmbrățișează trăirile de printre foile din caiet, la orice oră, oricând inspirația își face simțită prezența. Iar acum îi simt prezența, cu toate că-i târziu.

Ar trebui să o alung, să o rog să apară mâine, dar nu am cum. Nu vreau să închid caietul, îmi este teamă că, dacă fac acest lucru, nu mă voi mai regăsi, nu îți voi putea povesti amintirea aceea interzisă așa cum o simt acum, vie, zvâcnind în sufletul meu de bucurie că m-am gândit la ea. Vrea să fie dezvăluită, să devină importantă, să fie și ea cineva, să trăiască de-a pururi printre cuvinte. Așa că inspir, expir, mă aplec, iau caietul, îl pun pe brațe și-l deschid.

Deodată, nostalgia mă cuprinde într-o strânsă îmbrățișare, cu brațele ei delicate. E tare plăcut, inima mea o ia la galop. Respir, îmi zic că nu e prima poveste a cărei prizonieră devin și care, literă cu literă, îmi arată iarăși calea către adevăratul sens al vieții mele, cel al scriiturii.

Pentru o clipă, timpul îmi sugrumă respirația și aud în mine voci ce-mi spun răspicat: Fii liniștită. Scrie. Fă o nouă confesiune. Adu cititorului zâmbetul pe buze cu amintirea ta poznașă, “interzisă”.

 Privesc înspre ușa din lemn de stejar, dar nimic. Stă închisă, vrând parcă să mă țină blocată în acea clipă în care simți că devii un alt om, dar totuși nu.

Întorc capul înspre fereastra deschisă și nu observ decât perdeaua dată la o parte de o pală de vânt, curios să-mi afle tainele. În rest, tăcere. Niciun sunet de nicăieri. Doar noapte. O noapte care mă mângâie cu muțenia ei asurzitoare, un trup care refuză să-mi răspundă la comenzi. Doar eu, eu cea plină de viață. Eu cea care, de fiecare dată când scriu o nouă poveste, fie și ceva “interzis” care îmi dă un sentiment de nostalgie, mă simt asemenea unei persoane care descoperă o lume plină de atracții minunate, complet nouă pentru ea.

 În lumea cea nouă, plină de necunoscut, tălpile reci abia ating covorul nerăbdător parcă să le simtă atingerea. De mult nu mi-a mai fost atât de bine. Am crezut întotdeauna în puterea gândurilor ne(scrise) de a arăta calea spre lumină, dar nu-mi imaginasem niciodată că eu am să o descopăr pe cea care, printre rândurile sale, ascunde mesajul aparent indescifrabil al amintirii mele. Și ce voci minunate au gândurile ne(scrise)! Doar ale lor putuseră fi vocile pe care le auzisem atât de clar în mine.

 Bâjbâi după butonul de pornire/oprire al veiozei așezate în colțul măsuței și încerc să-l apăs pentru a o readuce la viață. Îmi doresc să o reaprind pentru că simt nevoia să scriu numaidecât despre amintirea ce sunt sigură că o să-ți aducă zâmbetul pe buze.

Trebuie să evadez din lumea mea profană în care incertitudinea îmi taie respirația determinându-mă să fac troc, să-mi dau sufletul în schimbul unei guri de aer. Trebuie să pătrund în lumea aceea pe care o iubesc de atâta timp și în care poți să fii orice, poți să fii oriunde, poți face ce nu credeai că ai putea face vreodată. Simt o nevoie nebună de a-ți povesti în sfârșit despre amintirea mea poznașă, despre acel lucru interzis pentru mine, într-o anumită perioadă din copilăria mea. Dar încă nu.

Mă aflu în singurătatea mea mută și, în mod straniu, observ cum literele așezate pe hârtie creează cuvinte ce măresc suspansul. Inima care bate uneori neregulat, este acum liniștită. Este mai calmă ca niciodată.

Ceva de dincolo de puterea mea de înțelegere, mă ține țintuită în acest balansoar vechi, determinându-mă să măresc suspasul. Simt o atracție irezistibilă față de acesta. E ca în vremea copilăriei mele când mama îmi spunea că, deși cărțile scrise de Sandra Brown stau cuminți în bibliotecă, la vedere, eu nu am voie să le citesc.

N-am rezistat atracției, prea irezistibilă, prea inspititoare, le-am citit. Am făcut acest lucru ori de câte ori am rămas singură acasă. Concluzia?! Cam toate la fel. Dar mi-a plăcut mult faptul că erau “cărți interzise” pentru mine. În fine, asta era părerea mamei, nu a mea. Dar să revenim la subiect, nu aceasta este amintirea mea interzisă. Încă puțin și vei afla.

În această noapte de primăvară, sufletul mi-a adus înapoi amintirile, cu fiecare cuvânt ce ia naștere ca urmare a gândurilor ce se vreau scrise. Și, brusc, descopăr că nu mă mai aflu în balansoarul meu bătrân, ci străbat cumva, în lung și în lat, sufrageria mea de altădată, uitându-mă fix la biblioteca în care se află cărțile scrise de Sandra Brown și o altă carte care tare mi-a atras atenția, dar pe care mama a ascuns-o ca să nu o găsesc. Am din nou 12 ani și îmi doresc să citesc cartea despre care știu sigur că se numește Bărbatul și Femeia și care îmi este interzisă. Nu înțeleg de ce și mă întreb: Ce ar putea scrie în cartea aceea de îmi este interzisă?

Trebuie să o găsesc, îmi zic. Dacă este o carte interzisă, trebuie musai citită. Sunt nevoită să descopăr informațiile ascunse între paginile sale. Zis și făcut. E sâmbătă, sunt singură, tata e plecat la pescuit, mama este la serviciu până la ora 20.00. Norocul meu că ea lucrează și în weekend. Bunicii sigur nu trec astăzi pe la mine, mătușile nici ele, sunt în siguranță. Cartea urmează a fi descoperită, misterul deslușit.

Unde ar putea fi cartea oare? Mă uit cu atenție la cărțile din bibliotecă și îmi dau seama că este posibil să fi pus cartea pe rândul din spate. Nu pot să ajung la el decât dacă mă urc pe scaun. Fug repede în bucătărie, apuc scaunul greu cu spătar, apoi îl târâi până în sufragerie. Mă țin cu mâinile de spătarul său și mă urc. În sfârșit ajung și eu bine la raftul cu cărți. Încet, tacticoasă, încep să dau jos cărțile de pe raftul din față, aruncându-le pe covor, dar degeaba, cartea dorită ia-o de unde nu-i. Mă enervez. Atâta efort pentru nimic. Acum sunt nevoită să pun la locul lor și cărțile de pe covor (care nu sunt puține). O fac, n-am încotro. Și mă bate gândul să renunț, dar nu cedez tentației, fiindcă aud vocea atracției irezistibile care îmi spune să continui să o caut.

Și, deodată, îmi amintesc de ceea ce am citit într-o carte, că, dacă vrei să ascunzi ceva bine, pune acel ceva la vedere. Duc cât pot de repede scaunul înapoi în bucătărie și fug în dormitorul meu. Mă uit cu atenție la cărțile ce stau cuminți pe rafturile mobilei de tineret. Nu o văd, dar procedez cum am procedat cu cele din sufragerie. Le dau jos pe cele de pe primul rând, începând cu raftul de lângă geam. Și, ce să vezi, pe rândul al doilea stă cuminte cartea cu pricina. Nu mi-a venit să cred. A fost tot timpul sub nasul meu, iar eu am dat jos cărțile din biblioteca mare din sufragerie. Ce copil prost sunt! Treacă de la mine. Nu e timp de pierdut.    

 Iau cartea și o arunc pe pat, stând cocoțată pe scaun. Nimerește fix în mijlocul patului meu drăguț, de o singură persoană, aflat în spatele meu. Pun apoi repede la locul lor cărțile de pe covorul roșu, persan, la care mama ține tare mult. Gata, misiune îndeplinită. Sar pe pat, lăsând scaunul în mijlocul camerei, nu mă mai obosesc să-l duc în bucătărie, îmi voi face timp pentru el mai târziu.

Deschid cartea. Și, mister dezvăluit. Cu ochii mari cât cepele, încep să citesc despre organul sexual masculin. Râd, dându-mi seama de ce este această carte interzisă pentru mine. Trec mai departe, văd tot felul de desene, aflu de tot felul de poziții, de organul sexual feminin… Obrajii mei sunt în flăcări, nu contează. Interesant, la școală fac biologie acum, mai este până am să fac anatomie, zic. Trebuie să fiu pregătită pentru ce va urma, la școală, evident. 

 Prin urmare, decid că trebuie să răsfăiesc toată cartea, mai durează până vin ai mei acasă. Am timp, o fi deocamdată interzisă cartea pentru mine, dar mama mi-a spus că trebuie să fiu conștiincioasă și să învăț. Deci, învăț. Și ce de-a lucruri interesante pot afla din cartea aceasta! Zece voi lua la anatomie, când va veni vremea. Mă așez cu capul pe pernă, mă învelesc cu pătura mea preferată, roșie, pufoasă, și încep lectura…   

Închid ochii, apoi îi deschid iar. Sunt din nou în camera mea luminată doar de lumina gingașă a becului de la veioză. Gândul îmi fuge iarăși la copila de 12 ani căreia i s-au făcut ochii cât cepele când a deschis și citit cartea Bărbatul și Femeia de S. Schnabl, din care a aflat lucruri interzise pentru ea la acea vreme. A fost amuzant, recunosc, dar și interesant. Orice informație nouă este interesantă. Cartea cu pricina, amintirea mea interzisă, căci aceasta este, a fost tare citită (pe ascuns, evident). Dar tare mi-a plăcut să fac acest lucru când părinții nu erau acasă. A fost foarte palpitant. Lucrurile interzise m-au atras atunci la fel de mult precum mă atrag și acum.

Ele mă determină să ies oarecum din zona mea de confort, să fac lucruri pe care nu aș îndrăzni în alt context să le fac. Ele îmi dau farmec vieții, sunt sarea și piperul cu care viața mea capătă alt gust, alt sens. Ele mă ajută să mă regăsesc, să mă privesc cu alți ochi, așa cum face luna care îmi scaldă jumătate de chip în lumina ei neutră în timp ce degetele mele reci lasă în urmă încă o pagină din povestea pe care am scris-o răspunzând unei provocări ce m-a determinat să deschid larg ușa sufletului meu, dar printre rândurile căreia o regăsesc, puțin câte puțin, pe Irina cea îndrăgostită de mică de cărți și de cuvinte, interzise mai mult sau mai puțin.

 În camera mea străbătută de un vânt rece de primăvară reîndrăgostită de viață, broboane mari de transpirație apărute pe frunte mi se preling pe ochii în care apar bucăți din ceea ce am trăit odată, zâmbete stârnite de cărți citite pe ascuns, gânduri interzise ce mi-au apărut în minte ca urmare a celor descoperite în cărți.

Și brusc mi-e frig, mi-e cald, mi-e sete. Și simt cum trec printr-o ușă albă a vieții povestite în trecere. Sunt când adult, când copil. Mă scurg prin lume și lumea se scurge prin mine. Sunt când scriitor, când personaj. Meditez, creionez amintiri, locuri și fapte.

Mâinile mângâie delicat fiecare pagină din caietul ce-mi îmbrățișează gândurile, privirea îmi aleargă grăbită, sufletul îmi soarbe cu poftă fiecare cuvânt scris. Întrebări mi se rostogolesc prin clipa sugrumată de vântul ce abia respiră, incapabil să-și mai trăiască viața.

 Mă simt asemenea unui filosof care nu încetează să-și pună întrebări răscolitoare. Oare o să placă amintirea mea interzisă? Oare e ce trebuie? E prea mult, e prea puțin?

Dar îmi e bine. Ciudat de bine, fiindcă înțeleg că acestea sunt doar interogații retorice. Un zâmbet delicat îmi apare în colțul buzelor umede. Știu ce urmează, tocmai mi-am amintit ce voi face după ce voi închide caietul, voi precomanda Confesiuni: Atracții Interzise, romanul scris de Bogdan Dărădan, autorul blogului Presa în Blugi, ce va fi lansat în curând la Editura Cassius Books. Tare mult vreau să citesc acea „confesiune care nu cere iertare” pentru a afla multe despre acea „călătorie prin amintiri, dorințe și limite încălcate”.

Zorii unui nou început își fac treptat simțită prezența, iar eu îmi adun bucățelele de suflet de prin lumea în care alte suflete se pierd în tumultul unor trăiri intense, spânzurate de un timp neîndurător, obișnuit să creeze anotimpuri ce dispar brusc și oameni ce-și duc viața într-o capsulă de secunde ce mușcă din ei cu nesaț. În această lume, sufletul meu și-a regăsit copilăria și amintirile, și toate acele fapte și lucruri ce-l fac astăzi să se bucure de împlinire.

PS: Poveste scrisă pentru proba nr.3 de la Spring Superblog 2025.