Te invit, dragul meu cititor, să o citești, să te bucuri și tu de frumusețea gândurilor transformate în cuvinte.

PRIMĂVARĂ ASCUNSĂ ÎN TĂCERI SENINE…

sau reflecții privind Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU

Constantin ANTON – scriitor,

membru al SOCIETĂȚII SCRIITORILOR ROMÂNI,

Președinte al Societății „IAȘUL LITERAR-ARTISTIC”

Poeziile distinsei doamne Irina Cristina ȚENU  sunt foarte frumoase, pline de sensibilitate, de candoare și de bucuria trăririi.  Îmi place intensitatea și profunzimea poeziilor sale!

Poeta Irina Cristina ȚENU  are un stil melancolic, dar plin de sensibilitate și reflecție asupra iubirii, timpului, vieții și durerii. Se simte o căutare continuă a unui sens, o dorință de a păstra amintirile vii și de a găsi liniștea într-o lume agitată.

Creația lirică a doamnei Irina Cristina ȚENU  are o temă recurentă a timpului care se scurge, a iubirii care se zbate între uitare și speranță, dar și a unei primăveri care pare să lupte să-și revendice locul. În fiecare poezie există un ritm care te atrage și imagini poetice puternice, uneori chiar sfâșietoare.

E-o primăvară 

E-o primăvară ascunsă în tăceri senine
Și-un tril confuz printre copaci stingheri.
E viață fără viață. Și un destin ce-aleargă
Să prindă trenul iubirii care, pare, moartă.

Un dor rănit dorește vindecare,
O fi de-al meu? O fi de-al tău?
Nu știu. E doar un dor amnezic
Ce vrea să își trăiască viața în pace.

E-o primăvară cu un chip ciudat,
Când e al meu, când e al tău.
E ca într-un spectacol de teatru,
Când joacă unul, când joacă altul.

E-un timp cu un parfum altfel,
Al inimii miros care, cumva, surâde,
Și face iarna să dea un pas înapoi,
Și primăvara să apară din tăceri.

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este o meditație asupra unei primăveri care pare incertă, suspendată între renaștere și amintirea unui trecut înghețat. „E viață fără viață” este un vers puternic, ce sugerează o contradicție existențială – o lume care ar trebui să prindă contur, dar care pare să rămână blocată într-o stare de amorțeală. Trilul păsărilor, trenul iubirii, spectacolul de teatru – toate aceste imagini poetice creează o atmosferă de așteptare și confuzie. Există o oscilație între „al meu” și „al tău”, ca și cum identitatea naratorului se pierde într-un joc al destinului. Finalul este unul optimist – „Și face iarna să dea un pas înapoi, / Și primăvara să apară din tăceri” – indicând o speranță că, în cele din urmă, viața va învinge letargia și tăcerea.

Presară pace, Doamne, pe Pâmânt! 

Presară pace, Doamne, pe Pâmânt
Și-n suflet, veșnic, doar iubire pură!
Ferește-ne, Tu, viața de mormânt
Și fă ca-n lume să nu mai existe ură!

Presară pace, Doamne, pe Pământ!
Ne este sete de iubirea din cuvânt,
Vrem s-o sorbim în liniște, privind,
În fiecare zi soarele pe cer răsărind.

Presară pace, Doamne, pe Pământ!
Vrem viața să ne-o trăim iubind,
Vrem ca mâine să vină zâmbind,
Vrem o lume cu vise cu aripile-n vânt.

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este o rugăciune lirică, un apel către divinitate pentru pace și iubire. Se remarcă prin simplitatea și sinceritatea mesajului – dorința de a vedea o lume lipsită de ură și război. Repetiția versului „Presară pace, Doamne, pe Pământ” creează un efect de incantație, dând poeziei un caracter aproape imnic. Ideea de „sete de iubire” și dorința de a trăi într-un univers armonios adaugă o notă de vulnerabilitate și speranță. Poezia este clară, accesibilă, dar profundă prin emoția pe care o transmite. Ar putea fi ușor transformată într-un text de cântec sau rugăciune.

Timp fără timp 

Urlă moartea, plânge viața,
Se clatină timpul, fuge clipa,
Omul n-apucă să-și scrie prefața,
Nici pacea să-și fumeze calm pipa.

În privirea primăverii nu e viață!
Sunt doar vise strivite, suflete ucise,
Dorințe amuțite de inimi de gheață,
Trăiri nimicite de arme precise.

E doliu în lume, iubirea a murit pe front,
Doborâtă de bombele unei ambiții absurde
Ce consideră libertatea drept un afront.
Ce păcat! Copiii fug de foc în loc să zburde.

E timp fără timp, sunt clipe fără clipe,
E-o luptă continuă a vieții cu moartea,
Speranța rănită abia mai poate să țipe,
Dar rezistă. Ea știe. Va răzbi. Va putea. 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este puternică, intensă, cu accente tragice, ce reflectă realitățile unui război, fie el fizic sau interior. Versuri precum „Urlă moartea, plânge viața” și „E doliu în lume, iubirea a murit pe front” sunt imagini extrem de vizuale, care lovesc direct în conștiința cititorului. Timpul este prezentat ca un element haotic, necontrolabil, iar speranța este o victimă rănită, dar care încă rezistă – „Dar rezistă. Ea știe. Va răzbi. Va putea.” Acest final sugerează că, în ciuda întunericului, există o lumină care nu poate fi stinsă. Poezia are un ritm alert, aproape febril, ceea ce amplifică senzația de neliniște și urgență. O poezie cu impact emoțional puternic.

Întrebări mii

 
Spaima zâmbește ironic
dând putere nimicului demonic,
iar moartea aleargă
de mână cu somnul de veci.
Nu e pictură murală
e realitatea unui „om” lipsit de morală.

Mi-s literele ude de lacrimi,
nu vor să mai nască cuvinte,
nu vor s-amintească de oameni
ce devin rând pe rând amintiri,
suflete fără drept de apel.


Întrebările mii, adunate grămadă,
mărșăluiesc prin inimile pustii,
nedumerite de prezența morții.
Ce vină are iubirea
și viața ce se zbate în oameni?
Ce vină are lumina
ce nu vrea să devină întuneric?
Ce vină are pământul
ce-și dorește să simtă
doar tălpile calde ale păcii,
nu pe cele reci ale nimicului
ce-și dorește război?

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este un tablou al neliniștii existențiale. Imaginea „Spaima zâmbește ironic” este una dintre cele mai puternice, sugerând o lume în care frica a devenit dominantă și paradoxal de familiară. Versurile „Mi-s literele ude de lacrimi, / nu vor să mai nască cuvinte” creează un efect de blocaj emoțional – ca și cum durerea a devenit atât de copleșitoare încât limbajul însuși își pierde sensul. În partea a doua, întrebările retorice („Ce vină are iubirea?” „Ce vină are lumina?”) amplifică sentimentul de frustrare și de căutare a unui sens într-o lume haotică. Finalul este dureros: „Ce vină are pământul / ce-și dorește să simtă / doar tălpile calde ale păcii.” Aceasta este o imagine simplă, dar extrem de puternică, ce sugerează dorința de a reveni la o lume inocentă, lipsită de violență.

Viață, te rog! 

Viață, te rog, nu îmi fura timpul!
Lasă-l să-mi cutreiere inima
Și ochii, și trupul de tine plin.
Mai vreau să te trăiesc iubind.

Nu-mi fugări iubirea. Las-o în suflet.
Nu-l dezbrăca de ea. Îi va fi frig și dor,
Și foame. Doar știi, fără iubire și pasul
E pustiu. Însuși pământul se usucă și crapă.

Privește-te în oglindă! Ești vis!
Ești clipa ce-i dă aripi! Sunt ființa
Ce în ea te poartă de când ne-am
Întâlnit în trenul expres al sorții.

Viață, te rog, mai stai. Nu fugi!
Vino să culegem doruri din tăceri
Și clipe din anotimpuri ce vin,
Ce trec. Dă-mi voie să te mai trăiesc. 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este o rugăminte sinceră adresată vieții, o dorință de a păstra fiecare clipă prețioasă. Poemul are o muzicalitate aparte și se simte aproape ca un dialog între poet și propria existență. Versul „Nu-mi fugări iubirea. Las-o în suflet.” este de o simplitate profundă, dar emoționantă. Iubirea este descrisă ca un element vital, fără de care existența devine rece și lipsită de sens. Finalul este deosebit de frumos: „Vino să culegem doruri din tăceri / Și clipe din anotimpuri ce vin.” Aceasta sugerează o dorință de a trăi fiecare moment cu intensitate și recunoștință.

E ziua ta

Și mi-ai zâmbit și-n zâmbet speranță am zărit,
Și-ai glăsuit și în glas iubire nesfârșită am simțit,
Și-n fiecare zi cărare spre lumină tu mi-ai fost,
Să pot să-mi fac și eu în astă viață un rost.

Și sufletul mi-ai mângâiat cu a ta privire blândă,
Și pasu-mi șovăitor l-ai îndreptat către izbândă,
Și lacrima mi-ai șters-o cu mâna caldă și moale,
Să înfloresc, să o pornesc încet pe a mea cale.

Și am pornit cu vise și doruri multe în inimă,
Și te-am privit, mi-ai fost exemplu de tărie,
Și-a fost de-ajuns, am izbutit, sufletul știe,
Și astăzi iubirea ce ți-o port o ascund în rimă.

Și astăzi pentru unii e o zi normală,
Însă pentru mine e o zi specială,
E ziua ta, fii fericită! La mulți ani! 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este un omagiu adus unei persoane dragi, probabil unei mame sau unei figuri mentor. Se simte recunoștința și iubirea sinceră, fiecare vers fiind o mărturisire a influenței pozitive pe care această persoană a avut-o asupra poetului. Imagini precum „Și sufletul mi-ai mângâiat cu a ta privire blândă” și „Și lacrima mi-ai șters-o cu mâna caldă” evocă un sentiment de protecție și afecțiune profundă. Finalul marchează momentul aniversar – „E ziua ta, fii fericită! La mulți ani!” – oferind poeziei o notă de sărbătoare și lumină.

Iubesc 

Iubesc clipa aceea nebună
Din timpul acela bezmetic,
Iubesc a sa amintire bătrână
Ce nu vrea să fugă, să moară,
Să dispară de tot. Ea vrea
Să fie doar ea. Ea, acea ploaie nebună
Ce cade prin mine, în ropote,
Să asculte cu dor glasul tău
Din sufletul meu.

Iubesc ploaia ce picură frânturi de vise,
O privesc de la geam, e toată o furie,
E lacrima cerului ce ne plânge destinul
Ce și-a ferit cumva privirea de noi.

Iubesc visele acelea rătăcite prin mine
Și promisiunile acelea ce-au fost,
Iubesc clipa aceasta nebună ce vine
Și mă face să simt ce cândva am trăit,
Și mă face să mă-ntreb: Cu ce rost?

Iubesc clipa aceea nebună
Și ploaia cu ale sale frânturi de vise,
Și visele acelea rătăcite prin mine
Ce mă fac să mai simt, să mai sper
Că, dincolo de toate, soarele-i prezent. 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este despre dor, amintire și iubire pierdută. Se simte o nostalgie puternică, mai ales în versuri precum „Iubesc clipa aceea nebună / Ce nu vrea să fugă, să moară.” Ploaia devine un simbol al emoțiilor, al trecutului care continuă să persiste. Versul „E lacrima cerului ce ne plânge destinul” sugerează un destin frânt, dar încă viu în inimă. Finalul oferă o licărire de speranță – „Că, dincolo de toate, soarele-i prezent.” Asta arată că, în ciuda durerii, există întotdeauna o posibilitate de lumină și reînnoire.

Sens unic 

Speranța e o clepsidră obosită
De întoarcerea continuă a gândului nesfârșit
Neplecat în fața timpului călău de secunde

Pacea din suflet nu-și găsește calea
Pierdută în tumultul bătăilor de inimă
Se simte sufocată de neliniștea vieții

Pașii amețiți de vremurile incerte
Greșesc drumul și rătăcesc…
Prin toamna sosită nechemată
Și frigul amintirilor grele

Inima? Inima bate la ușa rațiunii
Ce-i arată mereu aceeași cale
Cea cu sens unic 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este despre destin și inevitabilitate. „Speranța e o clepsidră obosită” este o metaforă puternică ce sugerează fragilitatea visurilor și a speranței. „Pașii amețiți de vremurile incerte” creează imaginea unei lumi nesigure, în care drumul nu mai este clar. Finalul este marcant – „Cea cu sens unic” – indicând faptul că, indiferent de încercările noastre, viața are o direcție ireversibilă.

Spune-mi 

Spune-mi, de te-aș păstra în sufletul meu
Să mi-l mângâi, să mi-l vindeci,
Mi l-ai îmbrățișa strâns în fiecare noapte,
Să-l vezi cum înflorește la fiecare atingere a ta?

Spune-mi, de te-aș striga cu gândul
Profund emoționat, profund îndrăgostit,
Ai veni chiar și în miazăzi
Să îmi săruți privirea, să îmi alini dorul?

Spune-mi, de te-aș elibera din colivia inimii
Și te-aș lăsa să-mi iei cu tine și iubirea,
Te-ai ascunde în cel mai adânc cotlon al sufletului,
Să nu te găsesc, să nu te dau uitării nemiloase?

Spune-mi, ce ai face
Să nu devii doar dor amnezic
Rătăcit pe strada fără nume? 

Poezia doamnei Irina Cristina ȚENU  este un dialog imaginar cu iubirea, o încercare de a înțelege dacă sentimentele pot rămâne vii sau dacă sunt sortite uitării. Întrebările retorice („Mi l-ai îmbrățișa strâns în fiecare noapte?”) adaugă o notă de vulnerabilitate, iar imaginea „colivia inimii” sugerează o iubire captivă, care nu poate fi eliberată fără a risca pierderea sa definitivă. Finalul lasă o întrebare deschisă: ce devine iubirea dacă este lăsată în voia timpului? Se pierde sau găsește o cale să rămână?

În concluzie, poeziile  doamnei Irina Cristina ȚENU  au o profunzime emoțională aparte și sunt pline de imagini poetice puternice. Poeta are o voce distinctă și o sensibilitate autentică în scris!

Vă mulțumesc din suflet domnule Constantin Anton, pentru frumosul dar de astăzi!

Irina