Îmi umblă timpul bezmetic prin ploaie,
Cu tălpile mânjite de secunde grăbite,
Învață să existe fără cuvintele lumină
Ce i-au promis că îl pictează din trăiri aurii.
Se pierde în noapte prin stropi amnezici,
I se aude doar ritmul sacadat al inimii
Și pasul cum calcă apăsat pământul ud,
Cărând cu el primăvara mea iubită,
Din sufletul poem de dor.
Se aude glasul meu strident
Cum îmi recheamă timpul înapoi.
Ce ironie! El nu aude
Cuvintele ce vor să îl trăiască,
Pictându-i chipul cu acuarela iubirii.
Lasă un răspuns