Irina Cristina Țenu Trece timpul rapid, ignorând secundele ce vor să trăiască,
Ne forțăm să-l oprim, creionând destinul pe-o foaie stingheră,
Dăm din aripi timid, ca niște fluturi veșnic prizonieri,
Așteptând ziua în care vom trăi pe deplin.
Desenăm zilnic vise, pe o inimă caldă dar mută,
Din priviri căutăm binele într-o lume absurdă,
Ocolim adevărul, ne e frică de el, ne e teamă de tot,
Ne ascundem în noi, ne ferim și de ploi.
Ziua trece sperând să o mângâie viața,
Viața trece dorind s-o salveze soarta,
Timpul trece uitând de tot și de toate,
Devenit amnezic, lasă moartea să-i râdă în față.
Se duc toate într-o lume neștiută de nimeni,
E ciudat cum vorbim despre ea cu nepăsare,
Respirăm iubind viața, iubind secunda și clipa,
Și dorul de ele ne doare oricând, netrăite fiind.
Trece timpul rapid, trece timpul întruna,
Ne-agățăm de el să-l oprim, vrem să FIM,
Să trăim, să iubim, să simțim, să privim,
Vrem, doar atât. Cerem oare prea mult?
