Curge toamna

Curge. Curge toamna lin. Și ruginiul mușcă cu poftă din trupul firav al frunzei. Clipa? Clipa e surdă. Și mută. Și palidă. Tăcerea o strânge în brațele-i vânjoase și-i șterge lacrima rece de pe obrazul fierbinte.

E o carte tristă, pe care am citit-o de atâtea ori încât am impresia că o știu pe de rost. Cât de tare mă-nșel. Nu știu nimic.
Îi cunosc personajele, acele frunze verzi ce se costumează-n ruginiu.

Dar nu le știu suferința. Și nici durerea provocată de ea. Nu le știu ultimul gând înainte ca soarta să le desprindă de trupul naturii. Să le fure sufletul și să-l ia cu ea în pământ, adânc.

O citesc an de an, nu mă satur de ea. Vreau să îmi amintesc fiecare literă, fiecare cuvânt din cartea numită Toamna. Dar uit. Îi uit răsuflarea. Îi uit privirea. Uit tot. E ca și cum nu ne-am cunoscut. Ca și cum în fața ochilor mei stă o străină.

E ciudat. Sufletul îmi e amnezic și neputincios. O lasă să curgă. Nici nu apucă să-i simtă gustul. Apropo, ce gust are toamna?

Mereu am avut impresia că are gust de struguri copți, de must dulce-acrișor, de gutui parfumate. Nu are.
Pe măsură ce o deschid în fiecare an, îmi dau seama că nu am reușit să-i descopăr gustul adevărat.

Și nici valoarea sa reală. Probabil de aceea nu o înțeleg. Probabil de aceea o uit. Se pare că ea are gustul clipelor care trec. Dar…oare ce gust au clipele?
Nici asta nu știu. Sunt un om ignorant. Nu le-am gustat. Le-am lăsat să treacă pe lângă mine fără să le simt aroma. Să spun că-mi pare rău? N-are rost. Oricum nu se mai întorc. Le-am pierdut…

Curge Toamna…

Am să citesc Toamna din nou. Sunt sigură că am să descopăr fraze noi. Așa se întâmplă mereu. Și am să mă străduiesc să-i înțeleg mesajul de printre rânduri. Pardon, de printre frunzele ce acoperă pâmântul rece. Poate așa voi simți gustul clipelor și-mi voi încălzi sufletul.
O carte nu poate schimba lumea. Dar te poate face un om mai bun. Și, dacă este o carte bună, va fi citită de o mulțime de oameni dornici să-i simtă gustul.
Toamna poate fi considerată o carte bună. Nu schimbă lumea, dar ne face cumva mai buni. Mai iubitori. Așa sunten noi, oamenii. Ne dăm seama că iubim atunci când pierdem ceea ce-am avut.
Pașii mângâie trupul fragil al frunzelor și lacrimile noastre invizibile își exprimă iubirea pentru ele. Ce ironie! Și cât de târziu!

Curge Toamna…

Eu nu renunț. Este prea bună Toamna să o las din mână. Să o scot din suflet. Vreau să țin minte fiecare cuvânt compus din clipe. Cu fiecare filă pe care o dau, povestea devine mai frumoasă. Acum înțeleg.
Omul e o carte pe care fiecare o citește și o înțelege cum vrea sau cum poate. Nu va schimba lumea. Dar va alina sufletele celor care o vor citi. Va fi tovarășul cel mai bun al singurătății.
Este adevărat, nu este o carte oarecare. Ci una pe care o citești iar și iar. Și descoperi în ea mereu altceva. Dar înveți. Înveți să devii mai bun.
Minunat! Toamna continuă să mă fascineze. Frunzele mă surprind cu dansul lor. Îl cunosc! Și totuși nu! Și citesc! Și iubesc! Și simt gustul clipei. Are aromă dulce de viață.

Curge Toamna… Curge toamna lin. Mi-e sufletul de ruginiu plin. Curge toamna…