Mă iartă, toamna mea!

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!