Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.
În privirea-i întunecată se simte disperarea.
Ar vrea să strige că o doare,
Că vrea să trăiască cu ardoare,
Că nu îi trebuie avere,
Poate doar o bucată de pâine cu miere
Și un pahar de apă vie,
Puterea să îi revie,
Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul
Vieții cum îi alintă trupul firav,
Lipsit de vlagă.
Ce ironie, iubirea în agonie
Privește și vede alergând
Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,
O fantomă îndrăgostită, plângând.
Inima i se strânge deodată,
Se recunoaște în trupul de fum
Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,
De undeva, să o observe cândva…
Cine știe… Poate da… Poate nu…
Poate viața nu s-a sfârșit,
Poate încă mai are multe de trăit
Poate într-o zi, timpul și el va iubi,
Și cuprins de focul reaprins al iubirii,
Va scoate din al său cufăr secret,
Cheia libertății,
Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,
Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…
Într-un timp rămas fără aripi.
Lasă un răspuns