Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.