Se lasă noaptea peste gândurile senine
condeiul se joacă pierdut în abis
cu un cuvânt agățat de un vis
ce aleargă printr-o taină
fără nume, cu renume.
Pătrunde-n întunericul său
îi mângâie chipul uimit
și-l schițează în vers
din mers
și iubirea apare subit
într-un colț de gând răsărit
și cuvântul se zbate în suflet
de vis se desprinde și cade
și spaima îl cuprinde
și doare când din speranță
devine iluzie
și moare pe o frunză
rătăcită pe-un strop de iubire naiv
ce-a crezut într-un strop de fericire,
o taină fără nume, cu renume.
Lasă un răspuns