Irina Cristina Țenu Lumina mă-ndeamnă să tot urc,
în urmă să las întunericul singurătății
care până acum în brațe m-a ținut.
Pașii timizi calcă necunoscutul,
dar nu se tem să lase în urmă tot trecutul.
O lume nouă mi se arată îndată,
durerea de mine se desprinde deodată.
Sunt un alt om ce urcă câte-o treaptă
și-nvață să iubească lumina vieții
în care a sa privire în sfârșit se scaldă.
Simt gustul libertății,
Mă miră duritatea realității,
dar urc încet, scară cu scară,
sperând să regăsesc calea identității.
Se aude glasul întunericului ce mă strigă,
dar îl ignor, căci merg către lumină,
Către acel drum ce sufletu-mi animă
să caute împlinirea în lumea cea străină.
Sunt un alt om.
În urma-mi au rămas doar umbre
pe care întunericul flămând le-nghite.
Sunt rămășițe ale unor trăiri de odinioară
ce au ales în întuneric să moară.
[…] nu mai pot să scriu, Când din cuvinte sângele curge șiroaie, Privirea către tine mi-o îndrept, Și te citesc, Și văd cum printre rânduri […]