Spovedanie

Cântă cocorii. De undeva, din depărtare, se aude glasul lor strident. E un tril trist. Îl ascult îmbrăcată în clipe, savurând o ceașcă de ceai de secunde efemere. E fierbinte și dulce. Are un parfum atât de îmbietor! Mă surprinde. Îl beau încet, strop cu strop, nu vreau să se termine.

Cu fiecare picătură ce-mi mângâie sufletul, pendulul sună a pustiu. Trec prin timp privind în urmă, inima îmi joacă feste. Bate, dar nu-i înțeleg bătaia scadată. În urmă e doar un deșert de cuvinte ce-mi arde pasul care-l calcă cu încăpățânare. Inima spune, gândul n-ascultă, totu-i un haos de simțiri.

Vântul se zbate. Dorul aleargă să mă cuprindă. Eu fug, căci nu vreau să m-ajungă. Vărs ceaiul, pierd secundele. Mi-e frig. Fereastra vieții e deschisă. Prin ea intră un vis cam rece. L-am văzut printre neprevăzut, dar nu-l bag în seamă.

Mă îndrept spre neuitare, m-ascund prin prezent, trăiesc momentul, aleg mătăsuri fine de clipe actuale. Mă las cuprinsă de un vârtej de senzații. Caut esența, răscolind prin sens.

O pierd din vedere printre trecători de ocazie. Sunt vânzători ambulanți de (ne)înțelesuri. Mă rătăcesc prin talcioc. Mă uit după înțelesuri,  vreau să găsesc esența. Mi se oferă cuvinte fine. Surâd. Au chip frumos. Sufletul oare cum le este? Se lasă tăcerea. Îmi ies în față (ne)înțelesurile. La mine se uită furioase. E un tablou trist, dar îl accept, căci dincolo de ele văd înțelesurile pe care le căutăm de atâta vreme.

Spovedanie…

Plec. Sunt urmărită. Privesc în urmă cu teamă. Răsuflu ușurată. Sunt gândurile. Fac pași mărunți, dar siguri. Vor numaidecât să mă ajungă.

Mă opresc. Le aștept. Le dau ocazia să-mi spună ce vor. Îmi șoptesc. Vor să devină litere. Se vor scrise. Vor să înceapă să trăiască. Nu vor să mai fie omise.  Le îmbrățișez strâns. Nu pot să le refuz. Le-așez în fața mea. Nu vreau să mă pierd printre ele, nici ele să piardă printre ai mei pași.

Sunt gălăgioase. Le fac semn să tacă. Nu vreau ca nimeni să le-audă deocamdată. Vor deveni litere, le voi îmbrăca în poveste…rând pe rând…dar când…nu știu.

Vor zâmbi mândre, de mine vor vorbi tare și răspicat. Eu le voi privi dintr-un colț de viață. Voi trăi momentul îmbrăcată în clipe, cu o ceașcă de ceai de secunde efemere. Și voi scrie. În sfârșit îmi voi face cunoscute gândurile care m-au urmat prin viață.

Se vor auzi. Le voi îmbrăca într-o altfel de poveste. Lei voi amesteca printre trecătorii dintr-o poveste cu un altfel de parfum, unul de existența neefemeră.

Le scriu deja. Devin amănunte deloc mărunte. Sunt cât un munte. Vor să se înfrunte fără să se încrunte. Calme, liniște merg la spovedanie. Senine vorbesc despre o ființă ce caută esența într-o ceașcă de ceai de secunde, mult prea mică pentru pofta ei mare.

Se pare că nu o vede în infima secundă rămasă undeva suspendată pe ceașcă. Și timpul trece, și viața și-o trăiește…secundă cu secundă. Inima bate, esența și-o zărește…e sens în toate.