E cerul albastru plin de nori. E-un suflet la apus de iubire, pe o plajă pustie de trăire. Aleargă hai-hui, desculț pe nisipul rece, fioru-i cuprinde inima ce-și caută trifoiul cu patru foi, verde, vioi.
Ochii ce abia s-au deschis se plimbă pe valuri de dor ce vin și se duc, se înalță înspumate și taie nervoase ceața deasă de gânduri, care îmbrățișează marea de visuri dezgolite, tremurânde.
O pasăre cu aripi frânte, cu chip de înger răstignit de dorințe, de seceta de cuvinte (ne)rostite printre șoapta ascunsă sub masca surâsului ce-și joacă rolul magistral, caută într-un labirint de (ne)cuvinte, un vis deloc minor.
Păsările mor…
E-un spectacol fantastic, o pseudo-comedie plină de veselie. E o adevărată ironie. Cuvintele vin, vin de nicăieri, urcă pe scenă buluc. Se îngrămădesc nerăbdătoare să devină vedete, ropote de aplauze să primească.
Dar…stai…e un paradox… e secetă de cuvinte (ne)rostite…și totuși e-un spectacol de cuvinte, o ploaie de șoapte se face auzită…o pasăre își cântă durerea, își spală cu o ultimă speranță rana adâncă, care nu se vede, dar se simte în trilul ce se vrea nemuritor…însă nu este.
Păsările mor…
Se vede disperarea în privire…o vede doar cel ce-i înțelege trilul surd. S-aud cuvintele (ne)rostite de vântul ce adie și-i stinge flacăra ce în suflet arde în neștire.
Tăcerea-i mută pe plaja de trăire, nisipul e un sloi de gheață ce-i atinge aripile frânte. Privirea-i însă fierbinte, flăcări de viață plină de iubire îi ies din ochii pierduți în clipe răpite de un destin ce-a scris o (ne) poveste fără final (trăit) precis. Durerea să o pârjolească ar vrea. Dar primăvara costumată în verde vine cu o ploaie de lacrimi și le stinge, rând de pe rând.
Păsările mor…
S-a stins iubirea…
S-a dus amorul…
A apus cuvântul (ne) rostit
A răsărit un dor îndrăgostit
De trilul surd ce se aude în tăcere
În labirintul lipsit de vedere.
E-o primăvară îmbujorată
E-un vis ce nu vrea la drum a purcede.
Se uită cu speranță la inima ce bate-ngrijorată
În sufletul păsării ce-și vede
Cu ochii minții viața înnourată.
Își simte aripile șubrede
Și clipa mult prea repede furată
De timpul în care niciodată nu te poți încrede.
A fost odată o pasăre în zbor
Ce-a cântat un tril de dor…
Dar nu uita…păsările mor…
Amintește-ți zborul lor…
Lasă un răspuns