Irina Cristina Țenu Splendoarea violet a amintirii de catifea
Îmi mângâie ochii întunecați ai inimii,
Care pășește timid prin lumea de cafea,
Sorbind din aroma amară a patimii.
Arșita nopții albe, clipa de altădată mi-o mistuie.
Cenușa ei, pasul grăbit al vântului mi-o calcă.
Parfumul violet în vis mă bântuie,
Trezindu-mi glasul mut, în joacă.
Amețitoare e mireasma gingașei flori
Ce înflorește în primăvara trecută
Prin codrul dorului care îmi dă fiori
Și în care răsună iubirea cuibărită
Printre petalele ce vorbesc în șoaptă.
Splendoarea violet vraja și-o răspândește
Peste marea speranței ce se gândește
La valul de clipe ce vorbește
Despre amintirea care, pe veci, ne unește.
