Relația dintre rațiune și credință

Dezbaterile care au loc în  legătură cu relaţia dintre raţiune și credință sunt  multiple, însă pentru a înţelege această problemă controversată trebuie mai întâi să clarificăm aceşti doi termeni.

Atunci când facem referire la un lucru ca fiind adevărat recurgem la două metode. Prima dintre ele este raţiunea, “ facultatea omului de a gândi, de  judeca”[1] când ceea ce ştim este adevărat.  Când ceea ce este adevărat coincide cu ceea ce ştim, aici este vorba despre cea de a doua metodă, și anume credința, care apare ca  “faptul de a crede în adevărul unui lucru”[2] fără  avea dovezi. Adeseori se realizează confuzii în legătură cu  ceea ce ştim, convingere (belief) și  credință.  Adeseori credința și rațiunea sunt în conflict. Credința este în general definită ca  o convingere care nu necesită dovezi, în timp ce raţiunea se bazează pe dovezi, pe raţionamente logice.[3]

Relaţia dintre credință  și raţiune este mărginită de trei categorii, pe de o parte raţionalismul care consideră că adevărul este determinat de raţiune, de  analize faptice, spre deosebire de credință care are în vedere dogmele și învăţăturile religioase. Apoi, apare fideismul care susţine necesitatea credinţei, convingerilor fără a avea nevoie de dovezi.  Cea de a treia categorie se referă la teologia naturală care susţine compatibilitatea dintre raţiune și credință. Astfel,  dovezile se transformă în  convingeri care fac obiectul credinţei. Există opinii care susţin că fideismul este limitat, deoarece noi nu putem crede orice, totul depinzând de starea noastră.

Convingerile susținute de credință se află în strânsă legătură cu rațiunea:

–Credința  care subordonează  rațiunea: Această perspectivă susține faptul că rațiunea este dependentă de credință, deoarece credința este prezentă pretutindeni fiind esențială și de neseparat de rațiune.

–Credința  mai presus de rațiune: Această viziune arată cum credința acoperă ariile pe care știința și raționalitatea nu le pot acoperi, credința este complementară rațiunii, deoarece oferă răspunsuri la întrebări la care aceasta nu poate răspunde.[4]

–Credința ca element contradictoriu rațiunii: Din această perspectivă nimic nu poate avea loc în afară dovezilor și a rațiunii. Credința apare din acest punct de vedere ca un pericol pentru rațiune, deoarece ne împiedică să gândim, iar rațiunea este considerată un dușman al credinței, deoarece ne împiedică să avem credință.[5]

Credința și rațiunea sunt adesea văzute că adversare, rațiunea înainte de toate se bazează pe dovezi, în timp ce credința este o convingere care există în absența oricărei dovezi. Credința religioasă, fideismul, este foarte des întâlnit. Înțelegerea credinței de către creștinism apare în Summa Theologica a lui  Thomas Aquinas. Potrivit lui Aquinas credința este o convingere atât voluntară, cât și încrezătoare, și poate fi susținută de dovezi. Însă, pentru a determina dacă o convingere reprezintă credință, trebuie să vedem dacă această este voluntară. Dacă avem dovezi clare în acest sens, atunci trebuie să credem acest lucru.

O convingere  poate fi credință dacă putem aduce dovezi care să demonstreze acest fapt. Dacă o convingere este voluntară, atunci apare cea de-a doua problemă, și anume, dacă ea este încrezătoare pentru a putea determina dacă aceasta constituie o credință. Cel care care are îndoieli în privința convingerilor sale înseamnă că nu are credință. Doar în momentul în care convingerea este voluntară și încrezătoare atunci reprezintă credință.[6] Din punctul de vedere a lui Aquinas, credința poate fi susținută de rațiune, în sensul că dacă o persoană are dovezi  în care crede și care devin convingeri clare, atunci are credință care este susținută de rațiune.

Pentru a înțelege credința și  a o reconcilia cu rațiunea, trebuie văzută ca un lucru în care credem. Acesta vorbește de sfera rațiunii naturale și de o „regiune”  cunoscută de credință prin intermediul revelației. Astfel, credința nu este opusă rațiunii, cum nici rațiunea nu este opusă credinței. Rațiunea nu este un produs al minții, ci adevărul natural pe care îl înțelegem prin dragostea de înțelepciune. Revelația și rațiunea sunt complementare, deoarece au aceeași origine, adică vin de la Dumnezeu. Potrivit tradiției creștine, credința există atunci când crezi în existența lui D-zeu și în viață de apoi.

Altfel spus, credința face referire la acceptarea existenței lui D-zeu, și nu la modalitatea în care crezi, deoarece creștinii cred în existența sa, dar fiecare crede în felul său. Ceea ce este important este credința în existența lui D-zeu.[7] Credința reprezintă  respectarea cuvântului lui D-zeu și a depărtării dintre om și Dumnezeu[8], și, cu toate acestea, este mijlocul prin care Dumnezeu reușește să comunice omului voința sa.[9] Aceasta apare ca un asentiment pentru un anumit lucru și, de asemenea, creează un sentiment de armonie și stabilitate care face posibilă învingerea tuturor greutăților prin care o persoană poate trece.

Ea este liberă pentru că oglindește personalitatea celui care crede, și reprezintă o mare putere socială pentru că are în componența sa un factor social[10], neexistând  societate care să nu aibă la bază un set de credințe, obiceiuri, care orientează activitățile sale. Sunt cunoscute în întreagă lume peste 520 de culte, credințe, comunităti și alte grupuri religioase, printre care:

-budismul, prezent în Asia de Sud-Est, Rusia, Anglia, SUA;

-creștinismul, cu 154 de curente, între care cele mai răspândite cel catolic și cel ortodox;

-hinduismul, cu 53 de curente, predominant în India;

-islamismul, cu 69 de curente;

-judaismul, cu 56 de curente, predominant în Israel (Judaismul Conservator, Judaismul Liberal, Consiliul Național al Israelului Tânăr, Neo-hasidismul, Neo-ortodoxismul, Judaismul Progresist, Judaismul Reformat).

Dreptul de apartenență la o credință religioasă este parte integrantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, existând diferite zone ale lumii unde nerecunoașterea și defăimarea unor credințe religioase provoacă mari conflicte și suferințe umane, ajungându-se chiar la alte tipuri de discriminare și respingere (războaiele contra evreilor, creștinilor ortodocși și musulmanilor, din secolul XI-XV, războaiele religioase din secolul VI, războiul de 30 de ani, în secolul VII, războaiele între crestinătate și Islam, în secolele VIII-XXI)[11].

În definirea protecției religioase există două curente: pe de o parte „fundamentaliștii” care nu acceptă coexistența cu alte religii sau persoane aparținând altor religii, iar pe de altă parte „pluraliștii” care văd în coexistența dintre diferite religii un pas important către comunicare. Aici apare problema intoleranței religioase, una din caracteristicile fundamentale ale credinței fiind intoleranță. Cu cât credința este mai mare, cu atât este mai intolerantă și, ajunsă în acest punct, nimic și nimeni nu o mai poate opri, iar acest lucru o deosebește de rațiune, care este tolerantă. Întodeauna argumentele raționale vor fi dominate de credințe, deoarece rațiunea nu este destul de puternică pentru a ține piept credinței.

Deși există păreri care susțin relația dintre rațiune și credință, aceasta din urmă este independența de rațiune, deoarece ea nu are puterea de a ne face să credem în ceva, iar atunci când credem nu are puterea de a ne împiedica să facem acest lucru. Credința ne-a dovedit în nenumărate rânduri forța cu care poate mobilizează oamenii în apărarea unui ideal, care, din nefericire, de cele mai multe ori, a avut, și are în continuare rezultate dezastruoase, care constau în pierderi de vieți omenești. Cel mai bun exemplu, îl constituie atacurile teroriste care, după cum s-a putut observa în ultima perioadă, au loc din ce în ce mai des în numele așa numitului Război Sfânt.

Bibliografie

 Diaconu, Ion, Minoritățile în al treilea mileniu, Editura Asociației Române pentru Educație Democratică, Bucuresti, 1999;

Florian, Mircea, Misticism și credință, Editura Minerva, București, 1993;

Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București,1995;

Săineanu, Lazăr, Dicționar Universal al Limbii Române, Editura Litera, Chișinău, 1998.

Adrese web

Http//www.wikipedia.org

Http//www.philosophyofreligion.info

Note:

[1] Lazăr Săineanu, Dicționarul universal al limbii romane, Editura Litera, Chișinău, 1998, p.209

[2] Ibidem, p.209

[3] The Relationship between faith and reason, Http//www.wikipedia.org/faith and reason

[4] Ibidem p.1

[5] Ibidem p.2

[6] Ibidem p.3

[7] Faith and Reason, Http//www.philosophyofreligion.info/faithandreason

[8] Mircea Florian, Misticism si credinta, Editura Minerva, București 1993, p.125

[9] Ibidem, p.126

[10] Ibidem, p. 131

[11] Ion Diaconu, Minoritățile în mileniul al treilea, Editura Asociației Romane pentru Educație Democratică, București, 1999,  p.187