Iubito, precum o minunată albăstrea
ai apărut în visul meu de iarnă
și-ai revărsat peste al meu suflet de viscol răvășit
petale mii, tremurătoare
în fața emoției ce grațios dansa
în inima-ți de-o frumusețe rară.
Când ele m-au atins, am tresărit,
căci am simțit acel fior
ce mi-a dus dorul în delir.
Sufletul brusc mi s-a deschis,
tu ai pătruns și delicat te-ai așezat
sub un copac fără de frunze, care te-a întrebat:
Tu, floare rară cu ochi de înger,
te-ai așezat la rădăcina mea
ca să sădești în ea
iubirea ce mă va îmbrăca în roze
ce ție-ți vor cânta o melodie de amor la saxofon?
Surprinsă de întrebarea lui,
speriată l-ai privit, dar i-ai surâs,
șoptindu-i doar:
atât de bine se văd semințele iubirii în privirea mea?
Zâmbind șiret, coroana sa spre tine cu candoare și-o aplecă
și duios, chipul ascuns în spatele umbrelor sale, ți-l mângâie
cu dorul izvorât parcă de nicăieri.
O muzică sublimă a dorurilor ce se întâlniră porni fulgerător,
iar noi cu iubirea în ochi dansarăm până ce
visul înlăcrimat ne opri în zori de zi.