Copacii îşi leagănă agale crengile măreţe
Frunzele se lasă mângâiate
De adierea vântului
Şi-aleargă în ritmul timpului risipitor.
Sentimentele coboară din trenul vieţii, ostenite
Şi se aşează pe-o bancă din gara prezentului
Să-şi tragă răsuflarea.
Se pare că ele au ajuns la final de drum.
Stinghere privesc la trenurile ce vin şi pleacă
Spre destinaţii doar de soartă ştiute.
Ar vrea din nou într-unul din ele să se urce,
Pentru a se întoarce în trecutul atât de bine cunoscut,
Dar brusc îşi amintiră
Că ele în trecut nu acum să se întoarcă
Căci casă acolo nu mai au,
Fiindcă au pierdut-o.
Prezentul e confuz,
Iar viitorul le este complet străin.
Ce pot să facă oare?
Există posibilităţi şi pentru ele?
Priviră atunci, când cerul, când copacii, când frunzele
Ce alergau care-ncotro,
Căutând cu ochii sufletului un răspuns.
Iar el veni de la cine se aşteptau mai puţin.
Vântul vieţii în faţa lor se opri o clipă
Şi le dărui o frunză
Şoptindu-le să-şi şteargă lacrimile,
Pentru a putea vedea
Acele posibilităţi nenumărate
Ce lor permanent li se oferă.
Casă lor le poate fi şi cerul
Casă lor le poate fi şi natura
Ce piere şi-nvie mereu mai frumoasă.
Casă lor le poate fi oricine.
Doar ele trebuiau să fie pregătite
Să o cunoască….
Posibilităţi sunt nenumărate,
Dar sunt invizibile
Până când suntem pregătiţi să le observăm.
Lasă un răspuns