Timpul…o pasăre în zbor ce-și fâlfâie aripile gândind la drumul greu înconjurat de clipe, de zâmbete și momente sustrase pe furiș…căci asta-i legea firii. Se înalță tot mai sus spre cerul ce-l așteaptă, îi curg din ochii blânzi șiroaiele de lacrimi…e frig și ele îngheață, transformându-se în amintiri cristaline.

Cad și le prinde sufletul fierbinte, le topeste și în ele se scaldă uitând pentru o secundă de timpul irosit…care e definitiv pierdut.

Zâmbește și se bucură de marea atât de lină de clipe care îl cuprinde și-l face să viseze la ziua pe care cândva el a avut-o, dar nu a trăit-o așa cum ar fi trebuit.

Drumul e greu și-anevoios, dar timpul nu se lasă, și în zbor se-nalță tot mai sus, spre zarea albastră ce-l așteaptă. Din urma lui zilele trec, se pierd în ceața vremii care-i tot mai deasă. Ar vrea omul să le aducă înapoi, dar nu le mai vede nicicum.

Se tot frâmântă în sinea lui, privește-n gol pe geamul aburit de răsuflarea-i caldă, din inimă încearcă să scoată măcar un cuvânt, dar totul înăuntru-i ferecat  cu lacătul fără de cheie.

Afară ninge viscolit, omul privește cum iarna-i stăpână peste timpul care deloc din zbor nu se oprește, și-n fiecare moment îi mai răpește o clipă.

N-ar vrea să piardă vreo clipă, ar vrea să fugă să le-aducă pe toate înapoi, dar n-are aripi și nici nu-I vremea să se înalțe spre cerul ce-i strânge zilele în buchet…însă nu vrea spre el apoi, să-l mai arunce.

E trist și tare greu să simți cum trece timpul. E greu să nu-ți mai vezi zilele care cândva tu le-ai avut, dar le-ai pierdut.

Ai da orice să le mai vezi măcar o dată, însă e dificil să prinzi o pasăre în zbor. Așa că încerci să-ți trăiești zilele ce-n dar îți sunt dăruite, încercând să nu mai pierzi o clipă.

Dar ce să vezi…ocupat cu fel de fel de lucruri…mai pierzi o zi…și iarăși regretul în ochii tăi apare, mândru nevoie mare de faptul că încă o bătălie el a câștigat. O carte ar putea să scrie despre atâtea bătălii câștigate de-a lungul vieții celui care trăiește mereu cu el adânc în suflet.

Îi este milă însă de ceea ce vede în ochii ce se-apleacă abătuți spre inima ce bate tare. Așa că se face nevăzut. În umbra el încet se retrage, iar sufletul din nou invită speranța la drum prin ger năprasnic, de ziua ce o are să se bucure.

Cheamă în gând tot universul să i se alăture, simte că nici o zi nu va mai fi pierdută. Își zice că el va trăi din plin fără de resentimentele ce tot vin, iubind străinul care cumva i se aseamănă, privind în oglinda numită celălalt în care-și vede propria reflectare.

Începe a trăi după cum a zis, este ciudat tot ce-a promis, dar viața îl face să înțeleagă că așa e mai bine căci, a pierde o zi înseamnă a pierde o parte din tine.

De ce am pierde o zi într-o mie de feluri, când o putem trăi într-o mie de feluri, savurând gustul intens de viață al fiecărei clipe ce ne este dată?  De ce să lăsăm regretul să mai câștige o bătălie, când putem ajuta bucuria să savureze o victorie?

Păsările zbor dând din aripile lor, se-nalță spre văzduh, e frumos al lor zbor…să îl privim trăind al nostru rost din fiecare anotimp ce pleacă și revine cu noi clipe ce vor să ne-mplinim destinele învățând să respectăm fiecare zi…

Căci trece viața, se pierde cu zilele care își urmează cursul lor, în urmă lăsând doar amintirea a ceea ce a fost odată…o zi specială din viața unui oarecare om .

Răuri de zile curg la vale, peste ele trecem cu teamă în suflet, rapid sorbim dintr-însele, dar nu îndeajuns cât să ne potolim setea mare de viață. Așa zboară și timpul dând din ale sale aripi nerăbdător să ne mai ia o zi pe care nu am știut să o trăim din plin.

Gândurile curg și ele în neștire, așezând regretele rând pe rând, dar  fără de folos… ziua trece și noaptea ne învăluie din nou cu a sa mantie neagră cu stele argintii. Luna se-arată mândră în visul de iarnă senină, fulgii cad veseli pe pământul înghețat, tăcerea așteaptă liniștită ca noaptea în zi din nou să se prefacă, iar omul să înceapă să-i audă cuvintele rostite în șoaptă: E o nouă zi, e o viață ce trebuie trăită…respiră, zâmbește și gândește că nimic altceva nu mai contează.

De ar fi așa ușor precum din inimă ne șoptește tăcerea, cu siguranță n-am mai pierde nici măcar o secundă din cele dăruite. Dar viața e mai mult de-atât. Ea este o scenă pe care omul în fiecare zi interpretează diverse roluri complexe care-l istovesc de puteri…

Și totuși… ar vrea să joace pe scenă iar și iar…interpretând o zi în mii de feluri…