O Nouă Zi

O nouă zi, o nouă primăvară

E o nouă zi. O nouă primăvară. Un nou parfum de salcâm. Unii oameni A fac amiaza, alți oameni B muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă intretăiată. Borboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat.
Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt numai treabă.
E oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca viața să fie plină de viață când unii oameni.. poate C strigă după mine disperați rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar asta nu depinde de mine.
Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, fie ai scris prin prisma furiei, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă, cu lacrimile înecate în tristețe. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă oamenii îți sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant și mă uimești. Tu niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar asta nu îmi e pe plac. Când am impresia că
am reușit în final să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie și să dansăm în pașii bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa

Iubind a zilei veșnicie

Zilei

Fereastra sorții e tot deschisă,
Iar eu privesc în continuare cum
Timpul îmi decorează secundele
Cu gingașe flori de nea
A căror viață se stinge,
De cad în palma mea.
Ce simplă este moartea,
Ce scurtă este viață,
Ce repede dispar secundele
Din decorul zilei ce-o simt
În răsuflarea caldă a sufletului
Ce-și spune cuvântul
De la tribuna prezentului
Ce s-ascunde de timp,
Nu vrea să devină trecut.
Cu ochii înlăcrimați mă roagă cu ardoare
Să iau condeiul în mână,
Să-l țin în viață, întru eternitate.
Și trag de timpul ce-mi fură câte o secundă
Și ucide-ncet în mine prezentul
Ce se ofilește ca frunza-n prag de toamnă.
Și nu mă las, căci știu, cuvântul e salvarea,
Cuvântul de-a pururi va trăi în poezia pe care
O voi scrie iubind a zilei veșnicie.

Într-o zi

În sunet de vioară a iubirii, m-am trezit deodată într-o altă lume,
Una în care fericirea aveam s-o cunosc.
Prin flori de primăvară, fără nume,
Am gustat din dulcele leac sufletesc.

Ne îmbrățișau florile nemuritoare în tăcere.
Inimile vorbeau șoptit între ele
Și își trăiau iubirea cu atâta plăcere
Încât timpul în loc s-a oprit, uitând să ne mai fure clipele.

Zi
Când te-ntâlnești cu iubirea,
De-o zi ai nevoie să cunoști fericirea
Ce sufletul ți-l scaldă în raze de soare
Chiar și atunci când norii îți zâmbesc…făcându-ți parcă o favoare.

Într-o zi,
Doi oameni,
Două inimi,
O singură iubire
Pot cunoaște toată fericirea din lume.
E acea zi în care și cerul și pământul le zâmbesc…oriunde ar fi.

O mie de feluri de a „interpreta” o zi

Timpul…o pasăre în zbor ce-și fâlfâie aripile gândind la drumul greu înconjurat de clipe, de zâmbete și momente sustrase pe furiș…căci asta-i legea firii. Se înalță tot mai sus spre cerul ce-l așteaptă, îi curg din ochii blânzi șiroaiele de lacrimi…e frig și ele îngheață, transformându-se în amintiri cristaline.

Cad și le prinde sufletul fierbinte, le topeste și în ele se scaldă uitând pentru o secundă de timpul irosit…care e definitiv pierdut.

Zâmbește și se bucură de marea atât de lină de clipe care îl cuprinde și-l face să viseze la ziua pe care cândva el a avut-o, dar nu a trăit-o așa cum ar fi trebuit.

Drumul e greu și-anevoios, dar timpul nu se lasă, și în zbor se-nalță tot mai sus, spre zarea albastră ce-l așteaptă. Din urma lui zilele trec, se pierd în ceața vremii care-i tot mai deasă. Ar vrea omul să le aducă înapoi, dar nu le mai vede nicicum.

Se tot frâmântă în sinea lui, privește-n gol pe geamul aburit de răsuflarea-i caldă, din inimă încearcă să scoată măcar un cuvânt, dar totul înăuntru-i ferecat  cu lacătul fără de cheie.

Afară ninge viscolit, omul privește cum iarna-i stăpână peste timpul care deloc din zbor nu se oprește, și-n fiecare moment îi mai răpește o clipă.

N-ar vrea să piardă vreo clipă, ar vrea să fugă să le-aducă pe toate înapoi, dar n-are aripi și nici nu-I vremea să se înalțe spre cerul ce-i strânge zilele în buchet…însă nu vrea spre el apoi, să-l mai arunce.

E trist și tare greu să simți cum trece timpul. E greu să nu-ți mai vezi zilele care cândva tu le-ai avut, dar le-ai pierdut.

Ai da orice să le mai vezi măcar o dată, însă e dificil să prinzi o pasăre în zbor. Așa că încerci să-ți trăiești zilele ce-n dar îți sunt dăruite, încercând să nu mai pierzi o clipă.

Dar ce să vezi…ocupat cu fel de fel de lucruri…mai pierzi o zi…și iarăși regretul în ochii tăi apare, mândru nevoie mare de faptul că încă o bătălie el a câștigat. O carte ar putea să scrie despre atâtea bătălii câștigate de-a lungul vieții celui care trăiește mereu cu el adânc în suflet.

Îi este milă însă de ceea ce vede în ochii ce se-apleacă abătuți spre inima ce bate tare. Așa că se face nevăzut. În umbra el încet se retrage, iar sufletul din nou invită speranța la drum prin ger năprasnic, de ziua ce o are să se bucure.

Cheamă în gând tot universul să i se alăture, simte că nici o zi nu va mai fi pierdută. Își zice că el va trăi din plin fără de resentimentele ce tot vin, iubind străinul care cumva i se aseamănă, privind în oglinda numită celălalt în care-și vede propria reflectare.

Începe a trăi după cum a zis, este ciudat tot ce-a promis, dar viața îl face să înțeleagă că așa e mai bine căci, a pierde o zi înseamnă a pierde o parte din tine.

De ce am pierde o zi într-o mie de feluri, când o putem trăi într-o mie de feluri, savurând gustul intens de viață al fiecărei clipe ce ne este dată?  De ce să lăsăm regretul să mai câștige o bătălie, când putem ajuta bucuria să savureze o victorie?

Păsările zbor dând din aripile lor, se-nalță spre văzduh, e frumos al lor zbor…să îl privim trăind al nostru rost din fiecare anotimp ce pleacă și revine cu noi clipe ce vor să ne-mplinim destinele învățând să respectăm fiecare zi…

Căci trece viața, se pierde cu zilele care își urmează cursul lor, în urmă lăsând doar amintirea a ceea ce a fost odată…o zi specială din viața unui oarecare om .

Răuri de zile curg la vale, peste ele trecem cu teamă în suflet, rapid sorbim dintr-însele, dar nu îndeajuns cât să ne potolim setea mare de viață. Așa zboară și timpul dând din ale sale aripi nerăbdător să ne mai ia o zi pe care nu am știut să o trăim din plin.

Gândurile curg și ele în neștire, așezând regretele rând pe rând, dar  fără de folos… ziua trece și noaptea ne învăluie din nou cu a sa mantie neagră cu stele argintii. Luna se-arată mândră în visul de iarnă senină, fulgii cad veseli pe pământul înghețat, tăcerea așteaptă liniștită ca noaptea în zi din nou să se prefacă, iar omul să înceapă să-i audă cuvintele rostite în șoaptă: E o nouă zi, e o viață ce trebuie trăită…respiră, zâmbește și gândește că nimic altceva nu mai contează.

De ar fi așa ușor precum din inimă ne șoptește tăcerea, cu siguranță n-am mai pierde nici măcar o secundă din cele dăruite. Dar viața e mai mult de-atât. Ea este o scenă pe care omul în fiecare zi interpretează diverse roluri complexe care-l istovesc de puteri…

Și totuși… ar vrea să joace pe scenă iar și iar…interpretând o zi în mii de feluri…

Vine o zi…

 

zi

Vine o zi în care

Sufletul la Cer

Tatăl ni-l cheamă

Şi astfel subit

Adio din priviri noi ne luăm

Şi-n grabă coborâm

De pe-a vieţii scenă

Pentru –a urca pe scena veşniciei…

 

 

Plecăm pe-un drum făr’ de întoarcere

Presărat cu petale de lacrimi

Urcăm pe-o scenă eternă

Aripi de îngeri  ne punem

Şi-ncepem a zbura

Spre Pământ a privi

Pe cei ce plâng şi suferă-n tăcere

Căci nu-nţeleg de ce…

Vine o zi…

O zi fatidică în care

Tatăl Ceresc

Ce lor viaţă le-a dat

Prin jerta lui

Azi el decide să-i despartă

De cei pe care

Atât de mult ei i-au iubit…

Dar toate se întâmplă cu un rost…

Un rost ce spune că…

Vine o zi….