La o cafea…cu tăcerea

Cafea

Sursă foto: unsplash.com

Frânturi de cuvinte

Se ascund printre necuvinte.

În mine tăcerea se luptă cu sine.

Ar bea și-o cafea, dar n-are cu cine.

Tăcerea e tristă, mi-e milă de ea,

Cuvinte din mine să rupă ar vrea!

O viață ea are, și vrea să și-o dea,

Să devină discurs, spus, pe parcurs.

Și totuși, aș vrea, să-i ofer o cafea,

Să-i permit să-i simtă minunatul parfum,

Să o las să-i savureze gustul de catifea,

Să tragem amândouă, din țigară, un fum.

O viață avem, o trăim minunat!

Eu prin cuvinte, tăcerea prin mine.

Adunăm clipe, nu vrem să se termine,

Bem o cafea, savurăm ce ne este destinat.


La o cafea…cu tăcerea m-am prins în jocul Cuvintele de luni, un îndemn de a scrie, pentru simpla noastră plăcere și din respect pentru cuvânt. Un joc minunat, menit să ne testeze creativitatea. Din dragoste de cuvânt am savurat o cafea cu parfum de viață. De fapt, m-am prins într-o horă a simțirii alături de: cafea, viață, parfum.

S-au mai prins și alți colegi în această horă și au scris:

Miresme amărui de cafea

Cafea cu parfum de amintiri din altă viață

O altfel de carte

 

Oameni

Oameni

Omul este un adevărat artist care, prin tot ceea ce face, transformă viaţa într-o artă. Omul lucrează în permanență pentru viitorul său. El face astăzi ceea ce altul nu face, pentru ca mâine să poată trăi cum alţii nu pot.
Nu contează ce face atâta timp cât nu îi afectează pe ceilalţi din jurul său. Important e să facă ceva pentru ca mâine să poată trăi aşa cum îşi doreşte. Şi dacă nu reuşeşte să creeze ceea ce şi-a propus, nu trebuie să renunţe şi să-şi piardă speranţa. Trebuie să continue ceea ce şi-a pus în plan să facă. Şi dacă soarta îl va ajuta, va reuşi.
Viața este o artă grea, dar frumoasă. Este cea care îţi poate aduce satisfacţii enorme dacă ştii cum să mergi pe drumul ei. Este o aventură splendidă dar dificilă, pe parcursul căreia întâlnim fel de fel oameni care ne ajută să ne dăm seama care ne este menirea.
Există oameni care merg foarte puţin alături de noi, dar, atât cât merg, ne ajută să înţelegem că nu contează cât de greu e drumul, contează şansa pe care viaţa ţi-o dă pentru a-l putea continua.
Există oameni care merg alături noi doar cât să ne dăm seama ce ne dorim cu adevărat în viaţă, iar apoi fiecare o ia pe drumul lui. Tot ei ne arată cât de frumoasă este viaţa dacă ai norocul să întâlneşti oameni al căror suflet rezonează cu al tău.
Există oameni pe care îi întâlnim la un moment dat în drumul nostru, deoarece viaţa ni-i scoate în cale pentru a ne indica cărarea ce o avem de urmat, ca noi să nu ne rătăcim, apoi drumurile noastre încetează să se mai intersecteze.
Însă, indiferent de oamenii pe care îi întâlnim în marea noastră aventură, indiferent cât merg alături de noi, ne oferă o lecţie de viaţă….

Fragment dintr-un vis… Conversație cu viața.

 

Iubite, știi?

 

Iubite

Se ofilește iubirea, iubite, știi?
N-ai vrut licoare veșnică să-i fii.
I-ai lăsat inima să cadă în abis
Și sufletul să piardă și ultimul vis.

Un strop de fericire ei i-ar trebui.
De un sărut fierbinte, pe frunza verde-gălbui,
Iubirea ar avea nevoie, la viață să revină,
În inima ce răvnește una cu a ta să devină.

Iubite, de ce în amintire tu te-ai prefăcut?
De ce îmi bântui visele cuminți?
În sufletu-mi durerea lăcaș și-a făcut,
Nu ascultă de ale mele fierbinți rugăminți.

Iubite, știi, peronul vieții e acum, pustiu.
Doar zorii dimineții îl mai luminează.
Salvare n-am putut să-i fiu,
Mormânt îi e iubirii care se dă vitează.

Se luptă cu moartea,
În fiecare zi, aceasta sentința îi semnează.

Gând de toamnă

Într-o viață nesfârșită  aș vrea să mă-nfășor,
dar simt că nu îmi vor ajunge clipele
să-mi țes din ele un șal.
Sunt scurte. Din ele îmi făuresc
doar zile ce mor și devin ruine
ale unor amintiri zidite în fereastra sufletului,
din lemn de nemurire.
Culeg ploi și răsădesc furtună,
un gând neprevăzut aleargă prin urgie,
dă să se ascundă prin visul încă viu,
ce se oglindește pe caldarâmul udat de intense trăiri.
Îi este frig de dor,
de amintirile pe care le ador.

Gând de toamna
Calcă pe picături fierbinți,
îi ard pasul, și cade.
Inima feste-i joacă,
într-o noapte oarecare,
cu ploi de stele ce o ating în grabă.
Lumini s-aprind și gândul aripi prinde.
Prin univers de doruri infinite zboară.
Cuvinte încâlcite se adună pe pajiștea
cu frunze ruginii ce zugrăvesc un anotimp târziu.
Privesc mirate gândul ce-aleargă prin urgie.
Apare și dispare de prin ceața clipelor ce trec.
E-o veșnică magie.
E-o viață ce trece ca prin farmec.
Cuvintele așteaptă să fie descâlcite,
să se așeze în vers,
așa ca fapt divers,
și gândul din ele să creeze un univers,
care nici de moarte să nu poată fi șters.
Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar timpul îmi fură clipele.
Cu ele colindă lumi
pe care nici gândul nu și le poate închipui.
Neliniștea sufletul îmi cuprinde,
trăirea-mi înoată prin valuri de dorințe aprinse.
E un gând de toamnă ce-a promis
s-așeze cuvântul pe o frunză care de copaci s-a dezis. 

Confesiune

Inima mi-i colivie
în ea stă închis dorul mistuitor
tac și aștept clipa care va să vie
în jurul meu frunzele dansează uimitor.

Confesiune

Chipul ți se oglindește prin a mea privire
în el citesc o umbră de iubire
mi-e chin cuvântul rămas fără glas
în fața iubirii ce-n suflet a făcut popas.

Inima mi-i sfânt lăcaș
în el tu mi-ai lăsat răvaș
cuvântul din el trezește iarăși dorul
așteaptă clipa în care-și va regăsi amorul.