Poate

Poate

Mă mângâie viața, îi simt răsuflarea caldă pe pleoapele închise. E atât de plăcut să îi trăiesc clipele care se îngrămădesc să-mi dea binețe. Le las să-mi țipe în ceafă, să devină scut în fața neființei.

Deschid ochii. Privesc cerul albastru și mă minunez. Peste tot doar viață. Simt clipele sale peste tot. Aș vrea să le văd, să le așez în șir indian, ca la școală. Nu pot. Aleargă prin mine, prin ceilalți până obosesc și se duc, dispar deodată. Le strigi, le cauți, în zadar te frămânți. Minutul lor s-a dus. Minutul tău s-a scurs. Nu le trăiești când trebuie, nu le mai trăiești niciodată. Se naște un abis. Abisul acela creat de regrete dintr-alea târzii. Și se ivesc întrebări dintr-alea fără rost. Au apus acele clipe. Au devenit amintiri răscolitoare. Dar…pot fi înlocuite cu altele noi. Au oare clipele noi același gust? Nu am comparat niciodată gustul clipelor trecute cu cel al clipelor prezente. Mi-a fost teamă. Să nu apară regretul să mă facă să-mi dau seama ce am pierdut.

Ce absurd! Ce ingrată sunt! Primesc noi clipe și mă gândesc la gustul celor pe care nu le-am trăit fiindcă am ratat șansa să o fac. Mă grăbesc să trăiesc. Simt clipa dar nu reușesc să o îmbrățișez cum mi-aș dori. Trece pe lângă mine ca o străină. Între mine și ea este un spațiu invizibil străjuit de un gard de dorințe arzânde.  Cerul își schimbă înfățișarea, ziua face loc nopții. Viața mă mângâie în continuare, iar abisul devine din ce în mai mare. Nici luna nu vrea să mi se arate toată întotdeauna.

Primesc jumătăți fără un gust anume. Dar eu nu asta vreau. Vreau un întreg cu gust de vise cu aripile deschise, de stări ce îmi oferă mai mult decât o mângâiere a unui timp care trece lăsând în urma sa lucruri pe jumătate făcute.

Calc pe resturi de timp. Mă aplec să le iau, nici pe acelea nu apuc să le prind. Apuc firmituri și nu mă satur cu ele. Vreau mai mult. Sunt mereu flămândă și nu știu cu ce să-mi potolesc foamea. Să mă hrănesc cu vise, cu clipe trăite pe-apucate, cu mângâierea vieții?

Nu știu. Sunt doar un punct sub cerul mare. Pun, cred, prea multe întrebări. Poate ar fi suficient să trăiesc. Poate atunci voi primi întregul, nu jumătățile. Poate atunci voi cunoaște clipa în deplinătatea ei. Poate voi simți acel gust aparte… Poate timpul mă va privi în ochi, înfățișându-se în toată splendoarea sa. Poate îmi va potoli foamea cu ceva născut din altceva.

Plouă

Plouă

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.

 

Un om A sau B

Un Om A sau B

E-o primăvară taciturnă. E un soare căzut în adormire. Sunt nori treziți de amintirea fericirii. Sunt un om A sau un om B decis să-ți scrie ție, răsuflare invizibilă, bătaie uneori regulată, alteori neregulată de inimă.
Nu știu exact de ce îți scriu. Nu știu nici ce vreau să aflu. Știu doar că amintirea zilei de azi trebuie să rămână cumva impregnată pe hârtie. Astfel, ziua de azi va exista în fiecare zi în care eu omul A sau omul B va găsi foaia de hârtie și-și va arunca ochii pe ea.
Cu siguranță știi că omul, curios din fire, nu poate rezista să nu-și arunce ochii peste zarea albastră sau peste tot ce îi apare în cale.
Poate ți se pare stranie decizia mea de a-ți scrie. Poate nici nu ai să bagi în seama misiva mea. Dar simt că această conversație nu mai poate fi amânată.
E în gândurile mele demult. E pregătită să se ia la întrecere cu tine. Vrea să afle până unde va ajunge. Ce va afla de la tine pe parcursul maratonului. Cum va schimba omul A sau omul B. Îl va schimba în bine? Îl va schimba în rău?
Îl va ajuta să se înțeleagă mai bine pe sine însuși sau pe semenii săi?
Până la proba contrarie, dă-mi voie să mă îndoiesc. Știi doar…dacă mă îndoiesc…cuget…deci exist.
Exist să ce? Exist să aștept neființa? Exist să merg pe urmele tale înghițe la ospățul de seară al clipelor?
Cred că știu de ce îți scriu. Vreau să descopăr dacă ai curaj să răspunzi frământărilor mele. Vreau să văd cum faci ca omul A sau B să îți soarbă cuvintele. Vreau să mă faci să aștept cu nerăbdare fiecare răsuflare. Să îți simt mângâierea când noaptea îmbracă clipa cu mantia lunii plină de stele, iar ziua îi spală chipul cu razele calde ale soarele ce stăpânește zarea.
Vreau să mă faci să te trăiesc printre virgule, printre rânduri, printre răni necicatrizate, printre iubiri ce nu vor să se desprindă de tine chiar dacă sângerează grav prin anotimpuri amnezice.
Vreau… vreau să vorbim…să îți aud glasul în tăcerea asurzitoare a foii conștiente că timpul o va îngălbeni, că trupul îi va deveni fragil…dar că tu, cumva, o vei ajuta să supraviețuiască peste veacuri…permițând… cumva ca Eu să devin Tu.. o răsuflare invizibilă a unei imagini formate în mintea unui om A sau B ce își va arunca ochii pe niște gânduri prefăcute în cuvinte într-o altă epocă… alt timp.

Ce spui? Vorbim?

Cu drag,
Un om… A sau B

Un vers, doar un vers

Vers

Un vers, doar un vers,
Atât ar putea fi viața
În acest univers,
Dar… viața-i un zid
Ridicat pe tărâmul unui vis,
Pe care sălășluiesc clipe zgribulite
De frigul eternității
Care le cuprinde în liniștea
Buzelor pecetluite în zbor.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața
Ce licărește divers,
Dar…viața e-o roată
Rostogolită din mers
De iluzia renașterii
Din timpul pervers.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața
Ce nu face recurs,
Dar… ea e un parcurs
Al unei lumini ce bâjbâie
Printr-o lume fără discurs
Căutând drumul de întors
În liniștea ce stăruie în stele.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața,
Dar… ea e un poem
Ce nu poate fi șters
Din jurnalul stelelor.

Mângâie-mă!

Mângâie-mă

Mângâie-mă viață cu văpăia ta de clipe,
Mângâie-mă stea cu sclipirea ta nocturnă,
Mângâie-mă lună plină cu iubirea ta deplină,
Mângâie-mă timp hoinar cu secunda ta de jar!

Mângâierea e iubire, apă vie, e trăire,
Mângâierea e parfum, adiere, fericire,
Mângâierea, dulce grai, ochii spun,
Inima simte cuvântul de rămas bun.

Mângâie-mă poezie cu mireasma ta din vers,
Mângâie-mă palmă vie a cuvântului intens,
Mângâie-mă melodie a inimii ce bate-n mine,
Mângâie-mă pe vecie cu privirea ta străine!