Un vers, doar un vers

Vers

Un vers, doar un vers,
Atât ar putea fi viața
În acest univers,
Dar… viața-i un zid
Ridicat pe tărâmul unui vis,
Pe care sălășluiesc clipe zgribulite
De frigul eternității
Care le cuprinde în liniștea
Buzelor pecetluite în zbor.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața
Ce licărește divers,
Dar…viața e-o roată
Rostogolită din mers
De iluzia renașterii
Din timpul pervers.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața
Ce nu face recurs,
Dar… ea e un parcurs
Al unei lumini ce bâjbâie
Printr-o lume fără discurs
Căutând drumul de întors
În liniștea ce stăruie în stele.

Un vers, doar vers,
Atât ar putea fi viața,
Dar… ea e un poem
Ce nu poate fi șters
Din jurnalul stelelor.

Banca pustie

Banca Pustie

 

Banca e pustie, timpu-i ruginiu,
Visul încă viu, scrie un poem,
Cu cerneală neagră, pe-o
Frunză, lipsită de vlagă.

Banca e pustie, toamna-i melodie,
S-aude în surdină glasul frunzelor,
Către cer înalță sfântă rugăciune,
Timpul să oprească, viață să le dea.

Banca e pustie, mi-e inima vers,
Strâng cuvântu-n brațe,
Să găsesc iubirea, în privirea toamnei.

Banca e pustie, doar în aparență,
Fantoma iubirii, vis de altădată,
Își scrie pe ea povestea minunată.

Versuri aurii

 

Versuri

Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.

Suflet fără nume

Suflet fara nume

Azi sunt neliniște.
Azi sunt furtună născută din ochii ce ți-ai privit chipul pierdut printre valurile mării de dorințe infinite.
Pașii atingeau nisipul, privirea îți umbla aiurea, rătăcită prin gânduri. Să fi fost oare despre mine? Nu. Doar iluzii îmi învăluie misteriosul gând. 
Nu. Gândul îți este tăcere. Gândul îți este o notă muzicală așezată pe un portativ aflat în mâinile unui suflet necunoscut.
Nu mă întreba de ce, dar aș vrea să-l cunosc.
Să-i aflu privirea ce-ți mângâie chipul când zorii îți spun bună dimineața.
Nu-mi respinge cuvântul ce lăcrimează pe foaie. Nu-i șterge lacrima când o vei găsi. E a iubirii ce-n suflet te poartă.
Te las s-o furi, batistă a inimii tale să devină. Te-ndemn să o păstrezi înăuntrul tău și să o prețuiești. Să știi, ea este o comoară.
Mărturisesc. Probabil sufletul ar fi devenit întuneric, dacă nu ar fi ajuns cuvântul în inima mea.
Acum el este doar lumină, izvor ce îmi mângâie ființa.
Azi sunt neliniște. Da, recunosc.
Pustiul ascuns în trupu-mi firav aleargă prin ploaia de iubire ce cântă o simfonie. E-o dulce melodie. Nu o auzi, dar este pentru tine.
Nici versul nu-mi dă pace azi. Grăbit se așază pe hârtie, ținând de mână, strâns, ale sale rime cuminți. Și strofă după strofă, iubirea devine poezie, închinată ție…
…Suflet fără nume, răpit de vântul ce-mi flutură steagul singurătății.