Mă iartă, toamna mea!

Toamna Mea

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!

Banca pustie

Banca Pustie

 

Banca e pustie, timpu-i ruginiu,
Visul încă viu, scrie un poem,
Cu cerneală neagră, pe-o
Frunză, lipsită de vlagă.

Banca e pustie, toamna-i melodie,
S-aude în surdină glasul frunzelor,
Către cer înalță sfântă rugăciune,
Timpul să oprească, viață să le dea.

Banca e pustie, mi-e inima vers,
Strâng cuvântu-n brațe,
Să găsesc iubirea, în privirea toamnei.

Banca e pustie, doar în aparență,
Fantoma iubirii, vis de altădată,
Își scrie pe ea povestea minunată.

Versuri aurii

 

Versuri

Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.

Gând de toamnă

Într-o viață nesfârșită  aș vrea să mă-nfășor,
dar simt că nu îmi vor ajunge clipele
să-mi țes din ele un șal.
Sunt scurte. Din ele îmi făuresc
doar zile ce mor și devin ruine
ale unor amintiri zidite în fereastra sufletului,
din lemn de nemurire.
Culeg ploi și răsădesc furtună,
un gând neprevăzut aleargă prin urgie,
dă să se ascundă prin visul încă viu,
ce se oglindește pe caldarâmul udat de intense trăiri.
Îi este frig de dor,
de amintirile pe care le ador.

Gând de toamna
Calcă pe picături fierbinți,
îi ard pasul, și cade.
Inima feste-i joacă,
într-o noapte oarecare,
cu ploi de stele ce o ating în grabă.
Lumini s-aprind și gândul aripi prinde.
Prin univers de doruri infinite zboară.
Cuvinte încâlcite se adună pe pajiștea
cu frunze ruginii ce zugrăvesc un anotimp târziu.
Privesc mirate gândul ce-aleargă prin urgie.
Apare și dispare de prin ceața clipelor ce trec.
E-o veșnică magie.
E-o viață ce trece ca prin farmec.
Cuvintele așteaptă să fie descâlcite,
să se așeze în vers,
așa ca fapt divers,
și gândul din ele să creeze un univers,
care nici de moarte să nu poată fi șters.
Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar timpul îmi fură clipele.
Cu ele colindă lumi
pe care nici gândul nu și le poate închipui.
Neliniștea sufletul îmi cuprinde,
trăirea-mi înoată prin valuri de dorințe aprinse.
E un gând de toamnă ce-a promis
s-așeze cuvântul pe o frunză care de copaci s-a dezis. 

E toamnă

E toamnă,
E vreme târzie,
E timp în răstimp,
E dor ce aleargă în pustiu,
E-un suflet ce-și caută drumul
Printre oameni ce trec,
Printre amintiri, printre șoapte,
Printre frunze ce cad melancolice
Pe pâmântul cel rece,
Atins de gândul
Ce zboară
Spre nori ce revarsă
Lacrimi ce se transfomă
În cristale de gheață.

Toamnă

E toamnă,
E un nou început
Al vieții cu tine
În liniștea
Pașilor pierduți
Printre rândurile
Așezate pe foaia
Îngălbenită
Nu de trecerea vremii,
Ci condeiul ce așează
Pe ea sentimente
În culoarea vieții.