E toamnă

Toamnă
E toamnă, e gând răvășit…
E vară în suflet,
Frunzele, în copaci, ard de dor…
Și cad pe pământ, și adorm.

Iubirea pășește pe stradă, confuză,
Nu-și știe nici drumul, nici rostul.
Inspiră, expiră, parfum de toamnă,
S-așază pe bancă, lâng-o țigancă.

În palma-i deschisă, viitoru-i incert,
Eu stau și mă uit, și râd fără sens,
Și-i frig, și plouă din nou auriu,
Și iubirea nu se mișcă din loc.

Să Știi

Să știi

Mi-am dat cuvântul vântului pustiu,
Să-l descompună, literă cu literă.
Te iubesc e doar o umbră, acum știu.
Un dor ascuns în sufletu-mi peșteră.

Din trup de gând am făurit o carte,
Am răsădit comori ce nu au moarte,
Anotimpuri ce știu cum să o poarte
Pe umerii neînvinși de crivățul sorții.

Mi-am scris iubirea pe inima toamnei,
Pe moartea ce-i sărută buzele ruginii.
Uitarea șterge acum lacrimile vinei
Și îi alină durerea în tăcere…să știi.

Mă iartă, toamna mea!

Toamna Mea

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!

Banca pustie

Banca Pustie

 

Banca e pustie, timpu-i ruginiu,
Visul încă viu, scrie un poem,
Cu cerneală neagră, pe-o
Frunză, lipsită de vlagă.

Banca e pustie, toamna-i melodie,
S-aude în surdină glasul frunzelor,
Către cer înalță sfântă rugăciune,
Timpul să oprească, viață să le dea.

Banca e pustie, mi-e inima vers,
Strâng cuvântu-n brațe,
Să găsesc iubirea, în privirea toamnei.

Banca e pustie, doar în aparență,
Fantoma iubirii, vis de altădată,
Își scrie pe ea povestea minunată.

Versuri aurii

 

Versuri

Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.