Gândiri aprinse de eternități râvnite

Păduri flămânde de eternități dorite în visul de-o noapte i se arată o clipă. E lună plină. Sunt lacrimi de argint care se scurg dintr-un suflet rănit ce-și scoase rana cu fir de secunde adunate dintr-o mare de gândiri fără șoapte.

O floare fără vină dintr-un amurg plin de suspine, își scutură petalele naive, de ploaia rece a norilor furioși, ce seamănă în inimă furtună. E-o lume mare. E miros de trădare pe cărările cu  frunze mângâiate de pleoape din care încet picură rouă nouă. Timpul se scurge. Ploaia tot curge. Muzica se aude. Furtuna tot cântă un cântec ce înfioară pământul pe care calcă gândul speriat de ea.

Se scutură creanga din ea de teama de vis pierdut în ceață. Copacul se înalță semeț. E verde și  nu pierde clipa de viață de care se agață. Atinge eternități răvnite și îi zâmbește ironic privind cerul senin. O lacrimă i se prelinge pe obrazul când cald, când rece.

I se agită pasul prin păduri (ne)sătule, îi plânge sufletul după visuri răpite de timpul răvășit și cam grăbit. Litera îi tremură de frică. Nu vrea să moară. Gustul amar al sfârșitului nu-i pentru ea. Cuvântul o așteaptă. Transpiră. Stropi de sudoare pe frunte i se așază.

Gândirile se ceartă. Scântei ies. Focul se (re)aprinde. Să-l stingă ar vrea. Dar valul trece și lupii urlă a pustiu.  Fluturii zboară din crâng în crâng…pulbere de speranță în foc aruncă și îl mențin.

Mioarele umblă. Totul e straniu. Luna nu doarme. Steaua strălucește. Povestea singură se scrie.  Cerul o privește și o lacrimă încet varsă. Lumină se face prin ceața deasă. Codrul în suflet răsună. Verde, veșnic…

Tăcerea își vorbește. Doar ea se înțelege. Povestea înaintează într-o lume vitează. Litera de zvor muncește, croiește încet, dar sigur, cuvinte care să o reprezinte.

Sunt spectator pur întâmplător. Asist la un spectacol uimitor. Stau într-un colț ferit de furtună. Mie noaptea mi se arată blândă, tăcută, fără de cuvinte, fără ploi sau gândiri din care ies scântei.

Pădurile sunt departe. Copacul verde de acasă își trăiește anotimpul în timpul visului meu ce s-ar hrăni și el din eternități pierdute prin vremuri demult trecute.

Privesc luna. Caut răspunsuri la întrebări fără sens. Strălucește. Plină, mare și mândră. Tăcere. Ignoranță totală. Cine e ea? Cine sunt eu? O lună. Un om. Două entități diferite, dar care apar și dispar…când li se dispune.

O zi. O noapte. O poveste scrisă și rescrisă de un om nou sub o lună nouă. Un spectacol diferit, cu alți actori. Noi întrebări. Noi căutari. Aceleași dorințe ascunse. Aceleași eternități râvnite. Aceeași viață cu un altfel de chip, la fel de trist, la fel de flămând, căci n-a primit încă clipa eternă.

Timpul privește și râde. Zboară și-și rostește discursul sec și rece. Pe scenă e foială. Se urcă și se coboară. Mă uit la ceas. Tristețea mă-nfioară. Am mai pierdut o clipă. S-a scurs râvnind la lucruri fără sens. Gândul mi se trezește. Refuză să mai stea în colț și să privească un spectacol dezolant.

Gândiri aprinse-eternitati râvnite

Ia litera în palmă, îi surâde și o pune la treabă. Cuvintele iau naștere. O nouă poveste, povestea mea se scrie. Inima bate, sufletul cântă, ochii privesc mulțumiți. Da, timpul zboară. Da, clipa mi-o fură. Da, eternitatea e-o dorință. E un vis îndeplinit într-o altă lume, alt timp. Aici, printre păduri flâmânde, sub copacul verde, veșnic, rămân cuvinte ce pot gusta în locul meu din mult râvnita eternitate pământeană.

 

Timp în răstimp

M-am trezit într-un timp din răstimp,
printre gânduri și șoapte răzlețe
călătorind printr-un veșnic anotimp
de fiori reci ce mă străbat cu gentilețe.
Bate ceasul ora despărțirii
iar eu pictez în inimă iubirea,
sorbind din ceaiul ce îmi încălzește simțirea.
Timpul trece în ritmul tăcerii,
bate vântul fulgii rostirii,
îi văd ca prin vis cum mângâie oglinda
sufletului care așteaptă cu nerăbdare colinda.
O ascult…schițând o neclară făptură,
nu-i nicio grabă, căci timpul vieții în aparență așteaptă
să finalizez în tihnă tabloul
de cuvinte așezate în rama
ce îmi iubește trăirea efemeră
printre ființe ce-și ascund șiret privirea.

E toamnă

E toamnă,
E vreme târzie,
E timp în răstimp,
E dor ce aleargă în pustiu,
E-un suflet ce-și caută drumul
Printre oameni ce trec,
Printre amintiri, printre șoapte,
Printre frunze ce cad melancolice
Pe pâmântul cel rece,
Atins de gândul
Ce zboară
Spre nori ce revarsă
Lacrimi ce se transfomă
În cristale de gheață.

Toamnă

E toamnă,
E un nou început
Al vieții cu tine
În liniștea
Pașilor pierduți
Printre rândurile
Așezate pe foaia
Îngălbenită
Nu de trecerea vremii,
Ci condeiul ce așează
Pe ea sentimente
În culoarea vieții.

Strigătul verii

S-aude vocea verii
Pe drumul anotimpurilor
Ce vin și se duc.
Mă strigă.
Tresar, și rog timpul
Să se oprească nițel din zbor,
Să-și odihnească
Ale sale aripi ce fâlfâie neîncetat,
Și să-mi mai lase vara.
Dar rugămintea mea e în zadar.
Timpul tot zboară,
Vara-mi răpește,
Sufletul mi-l răcește,
Copacii mi-i golește.
Ce jale,
Ce dor,
De soare zâmbind,
De păsări cântând
În zori dimineața,
De pomi înfloriți,
De frunze trăind
Of, mă părăsește iar vara,
Mă îmbrățișează iar toamnă,
Și îmi așterne la picioare
Un covor de frunze arămii
Și în suflet doar gânduri pustii
Ce îmi șoptesc în tăcere
Să accept ceea ce timpul îmi oferă.

Ştii viaţă…

Ştii viaţă,

Nu mai vreau s-acuz timpul

Că a trecut şi mi-a luat

Clipe multe netrăite

Îndeajuns.

Nu mai vreau

Să răsfoiesc cartea

Ce se numeşte Trecut

Şi stârneşte în al meu suflet

Un gol abisal.

Știi Viață

Nu mai vreau

Să-ţi cer

Să frângi ale timpului aripi

Şi să-l opreşti în loc.

Nu mai vreau

Să îmi las dorul

Să îmi transforme inima

În loc de promenadă al suferinţei.

În schimb aş vrea

La o cafea de vorbă noi să stăm,

Sub clar de lună

La masa versului venit din inimă,

Să-mi spui oful ce ştiu că te apasă,

Să-ţi spun despre al meu vis ce nu mă lasă

Şi că-mi doresc să te trăiesc cu sufletul-mpăcat,

Sorbind din cafeaua timpului

Şi ascultând al tău glas divin

Ce îmi vorbeşte despre al meu destin.

Ce zici?

Îmi oferi la noapte o cafea?